Sfântul Vasile cel Nou, în cele 24 de vămi ale văzduhului, istoriseşte acolo un lucru, şi anume că după ieşirea sufletului, acesta este condus de îngerul păzitor prin toate locurile în care a umblat în viaţa lui. De ce? Ca să-i arate: acolo ai făcut bine, acolo ai făcut rău, aici ai ajutat pe bolnavul acesta, aici ai citit din Sfânta Scriptură. În cutare zi, la cutare oră, la cutare secundă ai lipsit de la Sfânta Biserică. Omul, sufletul omului, îşi aminteşte totul, ca apoi, la 40 de zile după moarte, să-şi primească ‒ conform conştiinţei sale ‒ dreapta răsplătire (provizorie, până la a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos, când, definitiv, urmează să moştenească o stare sau alta).

Aşadar, Dumnezeu nu poate fi comparat cu părinţii care pedepsesc copiii, în cazul acesta, pentru că nu Dumnezeu este cel care zice: „Tu! La iadul veşnic!”, ci conştiinţa ta hotărăşte acest lucru, în părerea de rău a lui Dumnezeu. Şi, aşa stând lucrurile, iadul veşnic este acela pe care noi ni-l pregătim, precum tot noi suntem aceia care putem să ne pregătim Raiul veşnic.

(Părintele Nicolae Tănase, Soțul ideal, soția ideală, Editura Anastasis, Sibiu, 2011, p. 186)