Noi, cei din lume, într-o viață atât de planificată pe activități, obiective, task-uri și scopuri, ajungem să ne programăm și momentele de liniște. Supraviețuim! Din îngăduința și iubirea Lui mai reușim să plănuim și aceste momente, să izolăm stresul și supărarea din noi. Ne programăm pentru retragerea în liniștea firească, în care să reușim să ne auzim bătăile inimii, ca niciodată. Liniștea nu se măsoară, se simte.

Aici, în inima Neamțului, monahii oferă și au bucuria de a împărți liniștea. Împart tot ce au, nu țin pentru ei. Oferă din munca lor, din rugăciunea lor, din timpul lor, din osteneala lor, din tot ce le-a dat Dumnezeu. Întind mâna pe care Dumnezeu le-o întinde. Primesc pe cei flămânzi și însetați duhovnicește. Primesc pe cei ce găsesc timp să adune pentru veșnicie.

În acest colț de rai și-a găsit părintele Melchisedec chemarea. Administrează arhondaricul Sihăstriei cu aceeași precizie și dăruire cu care altădată jongla cu cifrele într-o corporație. Astăzi, el este cel care întâmpină pelerinii și oaspeții mănăstirii, oferindu-le nu doar un loc de odihnă, ci și o fărâmă din pacea acestui așezământ. Este cel care programează și reprogramează ceasuri de liniște. 

De la cariera în economie și contabilitate la chemarea lui Dumnezeu 

Cândva specialist în economie și contabilitate, cu o carieră de opt ani într-o multinațională din domeniul energiei electrice, părintele Melchisedec a lăsat totul în urmă pentru a-L urma pe Dumnezeu. „Acea nebunie pentru Hristos”, cum spunea părintele Arsenie Papacioc, a fost pentru el începutul unui nou drum. Drumul Crucii și al Învierii. Drumul spre veșnicie. Un altfel de „apel” i-a schimbat complet direcția. Nu a fost un email urgent sau un telefon de la un superior sau manager, ci o chemare interioară, un dor de Dumnezeu care nu mai putea fi ignorat.

De la gestiunea și „zgomotul” banilor la gestionarea liniștii, de la un birou rece dintr-o clădire impunătoare la o chilie modestă în inima Munților Neamțului, părintele Melchisedec a învățat că adevărata bogăție nu se măsoară în conturi și economii financiare, ci în pacea sufletului. 

A lăsat în urmă tot ceea ce fusese familiar și a intrat pe poarta Sihăstriei, unde a descoperit că adevărata economie a sufletului se face prin ascultare, osteneală și jertfă. „Trebuie să fii nebun ca să lași lumea și să vii la mănăstire. Acea nebunie bună este o chemare, nu se poate povesti în cuvinte. Eu vă pot spune că mi-am făcut bagajele și am venit la mănăstire. Sigur, a fost și un plan mic, firesc de altfel pentru o bună organizare. Dar apare acea sete pentru Hristos care nu te mai împlinește în lume. Nu mai este suficient ceea ce îți oferă lumea. Simți nevoia de mai mult. Am putea spune că mănăstirea este pentru cei ce doresc desăvârșirea. Se poate atinge și în lume, sunt convins, însă sunt alți parametri”, povestește părintele. 

Sihăstria l-a ales pe el, iar el a zis „da”. Toate locurile sunt cârmuite și sunt pentru Hristos. Dar ce ne-am face dacă toți ar simți să vină în același loc? Dumnezeu e pretutindeni, dar El așază omul în spațiul potrivit și îl încredințează prin această simțire și chemare: „Aici este locul tău”. 

Părintele Melchisedec mărturisește cu ochii senini despre bucuria acestui acasă pe care l-a primit acum mulți ani. „Aici am găsit Izvorul Vieții, aici am și alergat. Este prima mea dragoste și singura, pentru că aici am simțit cel mai mult apropierea de Dumnezeu și nu în altă parte. Am mai vizitat și alte mănăstiri și le mai vizitez când am ocazia, într-un pelerinaj binecuvântat, și mă bucur de toate izvoarele care au, de fapt, aceeași sursă. Același Hristos, Același Dumnezeu. Mă bucur de toate locurile de închinare, însă aici mi-am găsit liniștea.” 

Aici a măsurat Sensul prin ascultare, rugăciune și trudă. Aici și-a pus talantul în dar. Aici, pe meleaguri nemțene, departe de malul mării, de Constanța, de unde se trage. Aici.. a devenit

…rotița motorului duhovnicesc al Sihăstriei

În Sihăstria noastră frumoasă, el este omul care întâmpină pelerinii, care le oferă cazare și, mai presus de toate, le dăruiește un strop din liniștea mănăstirii. Cu precizie și atenție la detalii, așază cheile în cuierul din arhondaric, pregătindu-le ca pe niște mici porții către odihnă sufletească.

El este cel care oferă o cameră, dar și un cuvânt bun, o îndrumare sau, uneori, doar un zâmbet ce spune: „Ești acasă”. El pregătește fiecăruia o „chilie” în liniștea de pe dealul Sihăstriei. Ascultarea aceasta are și ea povestea ei. Nu este pusă de azi, nici de ieri, ci dintotdeauna, de Cel Care se îngrijește de tot omul.

Povestește cu smerenie și dărnicie despre rolul unui arhondar: „Este încă din timpuri străvechi, de la Sfinții Părinți rânduit. Întâlnim acest termen folosit și în pateric, încă din vremuri străbune. Este locul nostru de primire, după porunca Mântuitorului, a străinilor. Și Sfântul Apostol Pavel, într-o epistolă către evrei, spunea să-i primim pe străini pentru că nu se știe ce îngeri am primit să găzduim la noi în mănăstire. Și, în principal, aceasta este ascultarea noastră care se întrepătrunde cu întreaga misiune a mănăstirii”. 

Ascultarea de aici poate fi trecută cu vederea de cele mai multe ori, dar e cea care slujește celorlalte. Slujește pelerinilor, slujește celor în nevoie de bucurie duhovnicească. „În general, e una dintre rotițele acelea care fac ca motorul să funcționeze bine. Și, după putința noastră, după cum putem aplica porunca dragostei pe care ne-a lăsat-o Mântuitorul, încercăm să-i bucurăm pe oamenii care sunt lipsiți de locuri de tihnă, de momentele acestea de rugăciune în care se pot aduna. Cei mai mulți doresc să găsească un loc în care să se închine, să se roage, să participe împreună cu noi la slujbe.”

Domnește rânduiala în arhondaric, în mănăstire. Programările curg neîncetat, iar telefonul arhondaricului sună adesea. Părintele răspunde fiecărui apel cu blândețe. „Nu știam că înainte de a primi această ascultare o să vorbesc atât de des la telefon, însă trebuie să răspundem oamenilor după cum putem. Oamenii sună, numărul este publicat pe pagina noastră de internet, ca să le fie ușor să-l găsească. Acolo sună oamenii și pentru pomelnice, miere și alte trebuințe.”

Numele Părintelui are o semnificație aparte în limba ebraică. „Melek” înseamnă „rege”, iar „țedec” înseamnă „drept”. Așadar, Melchisedec s-ar traduce ca „regele meu este drept” sau, așa cum îl numește Apostolul Pavel, „rege al dreptății”. Așa este și el. La o simplă întâlnire, nu poți să nu remarci pacea cu care își face responsabilitatea și dreptatea ascultării. Cu ospitalitate, seninătate și bucurie. 

Din luna ianuarie, așteaptă oamenii zi și noapte. Se îngrijește de o parte din bucuria și dorința reîntoarcerii. El le zâmbește, el îi îndrumă și îi ajută prin propria prezență să se înfiripe dorința de a mai rămâne. 

În primele momente, aș fi crezut că e ceva simplu. Judec după lucrurile pe care le știu. 

Da, ascultarea de arhondar poate părea simplă: le dai cheia unor creștini și câteva indicații. Dar nu e chiar așa. La fel cum Sfântul Cleopa se îngrijea cu multă atenție de oamenii care puneau piciorul în curtea Sihăstriei, așa se întâmplă și acum, cu părintele Melchisedec. 

Timp de șapte ani a fost la pangarul mănăstirii. Șapte ani a interacționat cu oamenii. Și nu-i lucru simplu. „Este greu, dar este și frumos, pentru că primești o bucurie lăuntrică, o împlinire.” Ascultarea de la pangar se încheia odată cu închiderea pangarului. Dar acum ascultarea e cu și fără timp. Doar în situații excepționale, în care cineva are nevoie urgentă de cazare, părintele răspunde și noaptea la telefon. 

Un stup de hărnicie și milostivire

De la Sihăstria nu pleacă nimeni flămând nici sufletește, nici trupește. În fiecare zi, în bucătăria mănăstirii se gătește pentru întreaga obște, dar și pentru sutele de pelerini care poposesc: „Se asigură și masa la noi. Așa se obișnuiește de pe timpul Părintelui Cleopa, când a lăsat așa ca o rânduială de a nu pleca nimeni flămând de la mănăstire. De aceea se gătește zilnic în cantități mai mari, pe lângă nevoile noastre de obște, deși suntem și o obște generoasă la acest moment, de 110 viețuitori.”

Cine vizitează sau se odihnește pentru câteva ceasuri aici, ar crede că părintele Melchisedec este bogat de are atâtea camere. Paradoxal, monahul este sărac în nimicul lumesc și bogat în rodul cel sufletesc: „Da, noi n-avem nimic al nostru aici, în mănăstire. Le-am lăsat pe toate în lume. Tot ceea ce avem… Îl avem pe Dumnezeu!”

O spune fără urme de mândrie, fără a crede că deține ceva. Cu adevărat, cei de aici sunt bogați pentru că Îl au pe Dumnezeu. Omul care Îl are se simte cel mai bogat de pe fața pământului. Cine Îl are, cuprinde în sine toate podoabele, „mărgăritarul credinței, argintul nădejdii și toate pietrele scumpe ale tuturor celorlalte virtuți”. 

O invitație la regăsire

Cei care trec pragul Sihăstriei caută ceva mai mult decât o simplă cazare. Caută liniștea, dorul de Dumnezeu, un răgaz în care să-și asculte inima. Invitațiile vin din suflet și pentru suflet. 

„Este o invitație la rugăciune, în primul rând. O invitație la o ieșire din cotidian, la o uitare de lume, pentru a se regăsi pe sine. Cine dorește să vină pentru aceste scopuri la mănăstire, cu siguranță că Dumnezeu nu rămâne indiferent și lucrează în inima sa. Îngerul păzitor ne numără pașii spre mănăstire și pașii tuturor faptelor bune pentru mântuirea sufletului”, mărturisește părintele Melchisedec.

În mijlocul tuturor acestor îndatoriri rămâne, însă, esențialul: rugăciunea. Un monah nu e monah doar când merge la biserică. Fie că pregătește camere, fie că răspunde la telefon, fie că aprinde candele în cimitir, fie că se ocupă de pregătirea mesei, totul e făcut cu gândul la Dumnezeu.

Povestea Părintelui Melchisedec, arhondarul Sihăstriei, este una a renunțării la lumea zgomotoasă pentru o lume în care fiecare clipă nu se numără în secunde, ci în rugăciuni. 

Privind în urmă, părintele nu regretă alegerea făcută: „A fost firesc pentru mine. N-a fost ceva, așa, să-mi pună probleme sau eu știu ce provocări, dificultăți. Le-am lăsat, pur și simplu, și le-am uitat. Cred că m-a ajutat Dumnezeu, nu este meritul meu. Însă am fost destul de hotărât și statornic în decizie și totul s-a așezat. Dumnezeu a lucrat după cum este mai bine pentru sufletul meu”.

„V-ați mai întoarce?”, îl întreb. „Nu, aici am tot ce-mi trebuie” – îmi răspunde prompt părintele. 

Și-am înțeles că acolo, în poiana Sihăstriei, părintele Melchisedec și-a găsit adevărata casă. În timp ce lumea aleargă frenetic după job-uri de top, el a descoperit bogăția în simplitate. A devenit acum un soi de contabil al liniștii și a făcut singurul calcul care contează, punându-și sufletul pe primul loc. Nu mai are nevoie nici de „personal development”, nici de ședințe interminabile și nici de bonusuri salariale ori chitanțe. Pentru că oferta pe care i-a făcut-o Hristos a întrecut, pentru totdeauna, orice calcul omenesc.