Credincioșii nu sunt fără de păcat, fără probleme și fără supărări. Trăiesc mucenicia pocăinței, renasc și primesc mângâiere de la Dumnezeu. Cu harul lui Dumnezeu se sensibilizează, devin iertători, milostivi, răbdători, consolatori, compătimitori, buni. Sunt plini de dragoste care îi mișcă să se roage pentru toată lumea. Omul lui Dumnezeu întâmpină faptele de fiecare zi în mod diferit. Primește ispitele vieții ca pe o îngăduință a lui Dumnezeu pentru mântuirea lui. Dumnezeu îngăduie necazurile în viață pentru educare și pentru maturizare și dă putere pentru întâmpinarea lor. Dumnezeu îngăduie încercările, dar poartă de grijă și pentru slobozirea din ele, ca un părinte iubitor.

Dobândirea harului, care este scopul principal al vieții noastre, vine odată cu descoperirea lui Dumnezeu în viața noastră. Nici atunci nu încetează durerile în viață, dar sunt întâmpinate cu mulțumire. Harul dumnezeiesc se revarsă cu îmbelșugare peste cel care a răbdat cu nădejde multe necazuri și nenorociri. Trebuie să trecem toți prin Golgota noastră, ca să ajungem la Înviere. Ca să fim înfiați de Dumnezeu trebuie să luptăm să ne smerim, să răbdăm și să biruim patimile. Fără nevoință, nu există nici o izbândă duhovnicească.

În final, ateii sunt vrednici de plâns. Se prind ei singuri în cursa propriilor idei. Nu au nici un sprijin și nici o mângâiere. Adeseori li se dau prilejuri de întoarcere și de trezire. Uneori le prind și câștigă, alteori, nu. Este problema libertății oamenilor. Ce har și bucurie pierd oamenii care sunt departe de Dumnezeu! Desigur, și cei care trăiesc superficial în Biserică este păcat că pierd vremea fără nici un câștig, folos și progres. Un ateu convins, odată cu moartea neașteptată a tatălui său, s-a cutremurat și s-a trezit. Zice cum a început să se roage pentru el, să se gândească la viața viitoare, să creadă din nou în ea. Amintirea morții, pe care nu a mai părăsit-o niciodată, i-au devenit la început prilej de deznădăjduire și revoltă, acum totuși acestea s-au preschimbat în dulceață.

Îndepărtarea de Dumnezeu nu satisface, nici nu îl bucură în final pe om. Crede că prin nesăbuita lui indiferență și prin așa-zisa lui libertate, câștigă și devine fericit. Se autoamăgește și se înșeală pe sine. Fericiți sunt fiii lui Dumnezeu, cei simpli, cei smeriți, cei curați, cei ce se pocăiesc, cei adevărați, cei sinceri. Simțirea păcătoșeniei la ceasul rugăciunii este tot ceea ce poate fi mai bun și mai frumos. Frica lui Dumnezeu devine nețărmurită dragoste. Mintea coboară în inimă și există o simțire dulce și o luminoasă licărire în suflet.

Mă gândesc mereu la cei care au fost botezați ortodocși și nu au simțit nimic în viața lor, cărora nu le-a vorbit deloc Hristos și nu L-au cunoscut. Mă gândesc de asemenea încă și mai mult la aceia pe care Dumnezeu i-a miluit în diferite moduri și totuși nu s-au pocăit sincer. Mă întristez pentru cei ce au tăgăduit pe Dumnezeu. Mă întristez și pentru creștinii fără Hristos. Mă emoționează profund îndelunga răbdare, toleranța, iubirea părintească, noblețea și delicatețea lui Dumnezeu față de toți, fără să constrângă pe nimeni, să amenințe, să Se răzbune și să pedepsească. Doamne, iartă nerecunoștința noastră și ai milă de nebunia noastră! Miluiește-ne pe noi după mare mila Ta! Amin.

(Moise Aghioritul, Pathoktonia[Omorârea patimilor], Ed. Εν πλω, Atena, 2011)