Prin analogie, să trecem acum la o problemă: cea a vârstnicilor. Pentru preot este o mare bucurie când vin la el oameni păcătoși care au reușit să se întoarcă la credință. Aceasta se întâmplă cel mai adesea în urma vreunei nenorociri, a unui dezastru din viața lor. Astfel de oameni vin de obicei la biserică cu păcate foarte grele și plâng pentru ele înaintea Altarului. Iar preotul simte că aceasta este o adevărată pocăință și, din acel moment, penitenții încep o nouă viață. Pentru preot, o astfel de pocăință este un praznic cu totul deosebit. El simte harul lui Dumnezeu care trece printr-însul ca să ajungă la omul care se căiește, ca să-l înnoiască, ca să-i regenereze viața. În acest caz, preotul înțelege cu adevărat ce este Taina Pocăinței – înțelege că această lucrare este un al doilea botez, că într-adevăr este Taina înnoirii și unirii cu Dumnezeu. Astfel de cazuri nu sunt deloc rare, mai cu seamă când oamenii ajung la biserică la vârsta maturității.

Cu timpul, însă, omul devine un creștin obișnuit. Începe să meargă mai des la biserică, să se spovedească și să se împărtășească, obișnuindu-se treptat cu aceasta. Poate fi vorba de un tânăr crescut într-o familie credincioasă, devenit între timp matur. Poate fi vorba de o fată bună și curată, drăguță. Însă, cu toate acestea, ea nu duce o viață duhovnicească. Nu este în stare să experimenteze o pocăință sinceră, să se spovedească, să se împărtășească așa cum trebuie, să se roage, își citește o oarecare pravilă, se împărtășește des, dar nu face acest lucru cum se cuvine. Pentru ea nu există lucrare duhovnicească.

Desigur, asemenea oameni nu se comportă precum copiii. Ei nu fug prin biserică, nu pălăvrăgesc, nu țipă. Au obiceiul să rămână până la sfârșitul slujbei. Dacă au făcut aceasta din copilărie, acum le este foarte ușor. Și pot să stea astfel întreaga viață în biserică, să devină în general oameni buni. Să nu facă nimic rău, să nu ucidă, să nu fure, să nu desfrâneze. Însă, cu toate acestea, să nu ducă o viață duhovnicească.

Pot să meargă la biserică întreaga viață, să se împărtășească, să se spovedească și totuși să nu înțeleagă cu adevărat ceea ce fac, să nu înceapă viața duhovnicească și „șlefuirea” de sine. Astfel de situații pot fi întâlnite foarte des. Și, slava Domnului, de multe ori un astfel de „vis” se sparge în necazurile care abundă în viața noastră. Unele întâmplări grele, chiar păcate și căderi mari, se arată slobozite proniator în viața omului. Nu în zadar s-a născut proverbul: „Omul învață din greșeli”.

Rezultă de aici că omul care a fost crescut în biserică descoperă adeseori cum ar trebui să fie adevărata pocăință abia atunci când face greșeli mari. Până în acel moment poate că de mii de ori a mers la spovedanie, fără să înțeleagă vreodată cu exactitate acest lucru, fără să simtă vreodată ce este aceasta. Desigur, aceasta nu înseamnă că este de dorit să cădem în păcate grele, de moarte. Este de trebuință însă ca viața noastră îmbisericită să fie mult mai vie. Poate că este greu, cere lucrare interioară. Sarcina preotului tocmai în aceasta constă: în a observa dacă omul lucrează, dacă se nevoiește asupra lui însuși; căci el nu trebuie să realizeze pur și simplu doar deprinderi schematice ale vieții, „vizând” oarece praznice ori slujbe. Credinciosul trebuie să aibă un scop pe care să îl urmărească și să-l atingă. Orice om trebuie să aibă programul său de viețuire duhovnicească.

(Protoiereul Vladimir Vorobiev, Duhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 57-58)