Conflictul cu Dumnezeu e o aventură riscantă; poate duce la pierzanie, dar ne poate face şi în stare să ne „dezbrăcăm de omul cel vechi laolaltă cu faptele lui (Col3, 9). Şi se iveşte întrebarea: oare criza spirituală pe care o cunoaştem în lu­mea de azi nu e preludiul unei uriaşe renaşteri? Pentru că ceea ce se întâmplă acum în sufletele câtorva se poate petrece într-o mulţime de suflete, se poate preface într-un şuvoi puternic. Condiţia noastră actuală în fragmentul nostru de istorie poate şi trebuie să fie o perioadă de asimilare a fiinţei în toate dimensiunile ei. În lumina acestei speranţe, însăşi durerea e o des­făşurare înaintea noastră a unei scene măreţe. „Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă” (Ps 18, 2), dacă sunt petrecute într-o rugăciune care atinge marginile lumii. „De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului” (Ps 19, 7). Rugăciunea ne încălzeşte şi ne bucură. E canalul prin care primim descoperirea de Sus. „Fie Numele Dumnezeului nostru binecuvântat de acum şi până în veac.” Progresul revelaţiei privitoare la Dumnezeu înfăţişat în Sfintele Scripturi e paralel într-o mare măsură cu progresul nostru personal. Creştem în cunoaştere aşa cum au crescut strămoşii şi părinţii noştri. Începem cu noţiunea unei Fiinţe Supreme. Pas cu pas, tot mai multe din însuşirile Sale se fac cunoscute minţii omeneşti, până ce revelaţia atinge puterea înfricoşătoare a lui „EU SUNT” pe Muntele Sinai, şi înţelegerea omului, chiar dacă încă nedesăvârşită, merge mai adânc decât cea a lui Moise (cf. Fc 22, 14). Un vast curent curge de-a lungul veacurilor, aducând o nouă cunoaştere a Divinului.

 (Arhimandritul Sofronie Saharov, Rugăciunea experienţa Vieţii Veşnice, Editura Deisis, Sibiu, 2007, p. 141-142 )