În Duminica de după praznicul Înălțării Sfintei Cruci, auzim la dumnezeiasca Liturghie una din cele mai emoționante pericope evanghelice, din care am reținut cu toții mântuitorul îndemn: „De voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34 - 9, 1). În acest context Crucea, învață Sfinții Părinți, înseamnă viață, destinul pământesc al fiecăruia dintre noi, pe care suntem chemați să ni-l asumăm  urcând pe Golgota mântuirii noastre.

În următoarele rânduri vă propun să faceți cunoștință cu o „cruce” monahală. Este vorba de viaţa ierodiaconului Victorin Morariu, unul din viețuitorii de odinioară ai Vovideniei.

În 1994, când am pășit prima dată în poiana liniștii, Schitul Vovidenia, printre viețuitorii așezământului se număra şi părintele Victorin, un bătrân nins de vreme, cu părul și barba parcă aurite de soarele blând al toamnei, ce-i scălda fața într-o caldă lumină. Ca orice începător, râvneam să cunosc ziditoare amănunte din experiența monahilor schitului. Peste ceva vreme, am devenit ucenicul părintelui la strană și la grădină. Încercând să-i fiu un ascultător novice, bătrânul a început să-mi împărtășească întâmplări din petrecerea lui la mănăstire. Așa am aflat de obârșiile vieții sale călugărești; mi-a povestit despre ascultările și asprimea traiului monahicesc de odinioară, dar și despre amarele represiuni ale regimului comunist asupra Bisericii.

În 1959, când autoritățile au emis acel blestemat decret 410, părintele Victorin, deja hirotonit ierodiacon, a trebuit să se întoarcă în lume, la fel cu cei peste 5000 de confrați călugări ori călugărițe, izgoniți din mănăstiri de comuniști. Originar din părțile Fălticeniului, tânărul monah nu s-a putut duce acasă. Dorul de chinovie l-a ținut prin apropiere. S-a stabilit în comuna Pipirig, văzându-se obligat să-și întemeieze o familie. S-a angajat ca muncitor în fabrica de cherestea din proximitatea lavrei, tocmai ca să nu rămână departe de marea iubire a tinereții lui, mănăstirea, iar dragostea față de minunatele psalmodieri l-a determinat să rămână slujitor cântărilor de strană din parohia unde locuia. După evenimentele din 1990, bătrânul i-a lăsat pe ai săi în grija Cerului, reintrând în obștea nemţeană; i s-a rânduit ascultarea la Vovidenia, unde a trăit până la apusul vieții sale pământești, întâmplat în mai 2000.

Să știți că frumusețea viețuirii lui consta nu în vreo charismă deosebită; nu era căutat de popor, nu era predicator. Nu a mai îmbrăcat niciodată stiharul diaconesc dar, cu siguranță, din mantia smereniei şi a dorului de cele sfinte își croise un preafrumos veșmânt interior. Mi-aș fi dorit să-l văd odată slujind căci, din spusele vârstnicilor călugări din mănăstire, era un diacon iscusit. Ce-i drept, cânta foarte frumos. Învăţase psaltichia cu renumitul cantor al Neamțului, Arhimandritul Victor Ojog. Tocmai simplitatea, cumsecădenia sa l-au făcut special. Din pricină că a părăsit mănăstirea, deși forțat de asupritori, își luase canon să stea la sfintele slujbe doar în pridvor. Vară, iarnă, ierodiaconul Victorin, șezând în tinda paraclisului ori a bisericii mari, priveghea smerit, rostogolind neîncetat boabele metaniei, cu mâinile sale bătătorite de muncă. Arareori, la stăruința egumenului, intra în biserică, așezând pe strană o carte veche din care psalmodia măiestrit.

Îmi amintesc că uneori, în iernile grele, când gerul șfichiuia obrazul, tinda paraclisului nu se încălzea întotdeauna suficient, încât bătrânul călugăr stătea cu obrajii lipiți de peretele cald al bisericii încins de soba binefăcătoare. Vara, când mai toată ziua trebăluia prin grădină, se trezea cu mult înaintea noastră și-și citea pravila, cu o pilduitoare conștiinciozitate. Avându-mi chilia aproape de a sa, observam cum pe la orele 4.00, înainte de revărsatul zorilor, fereastra lui se lumina discret de flacăra lumânării aprinse pentru tainica întâlnire cu Dumnezeu. Punctual, bătrânul, deși purta vizibil pe trupu-i gârbov povara anilor, nu lipsea niciodată de la slujbe, rânduială păstrată până aproape de creștinescu-i sfârșit. A primit boala cu o seninătate ce m-a uluit. Împărtășindu-l adesea, în vremea când, ajuns neputincios, deplasarea îi devenise imposibilă, eram uimit cu ce liniște mulțumea Domnului că l-a cercetat. Își acceptase suferința ca pe o nestrămutată mărturie că Hristos l-a iertat, primindu-i pocăința cea din urmă și dragostea pentru voturile călugărești asumate în tinerețile sale.