Cu cât omul petrece mai mult în rugăciune, cu atât mai mult puterea și râvna pocăinței sale atrag harul îmbelșugat al Duhului Sfânt.

Harul îi întărește trupul ca să poate duce o și mai aspră nevoință, în vreme ce energia rugăciunii îi deschide larg inima, așa încât toate cele ascunse și întunecate ale ei să iasă la lumină și să se curețe. În cele din urmă, toate ungherele sufletului său vor fi luminate, și el va vedea în taina învățăturii lui Hristos calea care duce la desăvârșita sa reînnoire.

Acestea poate îi vor descuraja pe cei mândri și străini de har, însă în ele își vor afla mângâiere și insuflare toți cei care s-au încredințat pe sine cu totul lui Dumnezeu, căci El le cunoaște adânca și nespusa dorință de a se uni cu El. Atunci Însuși Duhul Sfânt „Se roagă pentru Sfinți” cu „suspine negrăite” (Romani 8, 26-27).

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Editura Basilica, București, 2014, pp. 108-109)