Cu domnul demonilor scoate pe demoni (Matei 9, 27-35)

Nu cu demonii ne ține Hristos uniți. Cei uniți prin demoni îi auziți și, culmea, îi ascultați fără să crâcniți deși vedeți minciuna, auziți cuvintele înșelătoare și jignitoare la tot ceea ce înseamnă viață. Poate dacă am fi mai atenți la dragostea lui Dumnezeu orbii și muții și șchiopii și bolnavii iremediabil ar avea ajutor în vindecare și de la noi, cei care ar trebui să-i ospețim în iubirea noastră. Ca oamenii lui Dumnezeu. care nu, nu cu demonii ne ține uniți. Ci cu marea și inegalabila Sa iubire.

Evanghelia Duminicii a 7-a după Rusalii. Domnul Hristos în plină cetate a Sa, unde predicase, vindecase și desdrăcise în dese rânduri deja, vindecă doi orbi care cereau miluire. Atingându-se de ochii lor, îi vindecă. Fundamentul vindecării? Credința lor. Aceea pe care noi nu putem niciodată să o măsurăm. Nu doar în raport cu celălalt. Ci și în raport cu noi. Și asta pentru că niciodată darul lui Dumnezeu – așa cum sunt credința, nădejdea ori dragostea – nu este simplă punctare obiectivă în viețile noastre. Este asumare, deci subiectivitate, responsabilizare de răspuns la dar. Domnul le poruncește: Vedeți, nimeni să nu știe. Dar cum s-ar mai fi putut comporta ca niște orbi unii ce vedeau prima oară? Misiune imposibilă dată de Iisus oamenilor? Nicidecum. Ci lecție a evidenței. Așa vede el credința orbilor precum mulțimea le vede vindecarea lor. Lucrurile cu adevărat importante nu pot fi ascunse vederii și mai ales vederii lui Dumnezeu. Credința din ei le dă lumina prin care primesc Lumina și desigur Evanghelia aceasta nu este așezată întâmplător după Praznicul Schimbării la Față.

Biserica insistă să ne învețe că lumina necreată oferă nu doar vederea celor înalte ci și așezarea ochilor noștri în vedere. Așezarea minții noastre în „a vedea”! ieșind de la Hristos cei doi orbi propovăduiesc. Nici nu trebuiau, în fond, să spună prea multe. Vedeau. Ei care nu văzuseră. Atunci aleargă la casa unde adăsta Domnul – cel mai posibil la casa soacrei lui Petru, care, după Tradiție, este foarte aproape de sinagoga din Capernaum – un mut care avea demon. Care, așadar, nu avea un defect de construcție ci un chinuitor cu neputința vorbirii. Domnul scoate demonul, omul vorbește. Oamenii minunându-se. Demonul – desigur că forțez nota aici – pare, însă, că trece în farisei. Incapabili să mai simtă poporul și suferința sa aceștia analizează și trag cea mai proastă concluzie posibilă: Cu domnul demonilor scoate pe demoni! Superficialitatea concluziei și absurditatea ei este dată de faptul că nu recunoșteau în Hristos pe Mesia. Și când te agăți de ideologia din tine, disperat să ai dreptate, lucrurile ies din logică. O simțim pe pielea noastră cotidian. Absurdul invadându-ne cultura dialogului social și modificându-ne gramatica gândirii lucide.

De ani buni asist la aceeași concluzie pripită a multor oameni care se laudă cu propria gândire. Fără să analizeze lucrurile ori rămânând la jumătatea acțiunilor, seamănă cu tot ce am ascultat în ultima vreme la comentatorii sportivi care par mereu că sunt în plină comentare a altui meci decât acela care se desfășoară sub ochii lor. Sub ochii noștri vedem cum ne sunt orbiți copiii de minciună, cum li se prezintă distorsionat adevărul. Vedem cum un duh necurat face muți pe cei care ar trebui să ia atitudine. Nu un duh al neputinței îi face muți ci duhul cointeresării, obținerii de foloase financiare, un duh insesizabil care pare, nu-i așa, făcând parte din ordinea democrației. Nu poți să nu vezi orbirea și muțenia sistemică în care ne zbatem. Mai ales când fariseii de sistem mereu caută să dea vina pe demon pentru binele care supraviețuiește în mijlocul nostru. Cum altfel să interpretezi reducerea la „Dumnezeu-vinovat” în multele situații de viață și de moarte în care firea umană se revoltă efectiv, prin prostie și răutate, ordinii logicii lui Dumnezeu. Fără de care totul este dat peste cap. De fapt, nu mai are cap!

Există un soi de opoziție continuă la tot ceea ce înseamnă Iisus Hristos. O invidie care roade la toți aceia care se cred mult mai inteligenți decât Dumnezeu Însuși. Inclusiv dintre creștini. Unde s-a construit un nou fariseism extrem de nenorocit. Unul care alungă din bucuria noastră Harul pentru a insista pe legile omenești. Există un soi de ură prin care unii cred că îl pun la colț pe Dumnezeu-Omul întrupat în mijlocul nostru. Departe de Domnul supărarea. Credeți că nu ne știe suficient cât să nu se mai lase surprins de răutățile și insuficienta noastră cunoaștere? Finalul Evangheliei de astăzi ne luminează deplin: „Și Iisus străbătea toate cetățile și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evangheliei Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor” (Matei 9, 34-35). Cu alte cuvinte, Dumnezeu intră unde este nevoie de El, vindecă unde este chemat și face străveziu cerul umplut cu ură și răutate de noi, cârtitorii Lui. Orice ar fi și oricare ar fi reacția noastră de suficienți, Dumnezeu este Dumnezeu din preaplin. Ține mereu aproape de noi Harul Său, stă la îndemâna noastră. Și nu demisionează cum o facem noi. Nu din încăpățânare. Dumnezeu nu are de dovedit nimic. Nu funcționează după fractalii morali în care ne zdrobim noi insinuantele noastre îndoieli. El Este. Atât.

Deseori auzi despre Dumnezeu reacții asemeni celei a fariseilor din Evanghelia de astăzi: Cu domnul demonilor scoate pe demoni! E mai ușor să explici propria prostie cu prostii. Semănăm tare cu fariseii aceștia atunci când socotim superioare orice alte explicații în raport cu explicația Iubirii lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel este cel care, intuind aceasta, scrie în textul așezat de lectură în Apostolul Duminicii acesteia. „Fraților, datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioși și să nu căutăm plăcerea noastră, ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ceste bun, spre zidire. Că și Hristos nu a căutat a plăcerea Sa, ci , precum este scris: „Ocările celor ce Te ocăresc pe Tine au căzut asupra mea”. Căci toate câte s-au scris mai înainte spre învățătura noastră, ca, prin răbdarea și mângâierea care vin din Scripturi, să avem nădejde. Iar Dumnezeul răbdării și al mângâierii să vă dea vouă a gândi la del unii pentru alții, după Iisus Hristos. Pentru ca toți laolaltă și cu o singură gură să slăviți pe Dumnezeu și Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. Drept aceea, primiți-vă unii pe alții, precum și Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu” (Romani 15, 1-7). Îngăduință, curaj, susținere, dragoste, împreună-lucrare, răbdare cu tine și ceilalți, curaj din nou- nu doar dinaintea morții ci și a vieții propriu-zise. Nu cu demonii ne ține Hristos uniți. Cei uniți prin demoni îi auziți și, culmea, îi ascultați fără să crâcniți deși vedeți minciuna, auziți cuvintele înșelătoare și jignitoare la tot ceea ce înseamnă viață. Poate dacă am fi mai atenți la dragostea lui Dumnezeu orbii și muții și șchiopii și bolnavii iremediabil ar avea ajutor în vindecare și de la noi, cei care ar trebui să-i ospețim în iubirea noastră. Ca oamenii lui Dumnezeu. Care nu, nu cu demonii ne ține uniți. Ci cu marea și inegalabila Sa iubire.

De la același autor

Ultimele din categorie