Anii de când sunt purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Iaşilor (al „Mitropoliei de la Iaşi”, în limbaj uzual) au lăsat urme adânci în inima mea. Nu m-am gândit niciodată că voi deveni persoană publică. În adolescenţă şi în tinereţe îmi mascam timiditatea prin manifestări nonconformiste. Nu am avut darul diplomaţiei şi nici n-am fost o persoană care să stăpânească arta conversaţiei. Dar pentru că aveam „ceva condei”, am fost cooptat în redactarea unor comunicate de presă pe vremea în care un cotidian din Iaşi pusese tunurile pe tot ceea ce făcea Mitropolia, iar noi, preoţii, eram vinovaţi până şi pentru dioxidul de carbon emis în atmosferă în procesul respiraţiei.

Treptat, am tot preluat atribuţii din sfera purtătorului de cuvânt, dar fără a fi numit oficial ca atare. Eram „doar” consilier al Sectorului cunoscut drept „Biserica şi societatea”. Pe 12 septembrie 2007, când Colegiul Electoral Bisericesc anunţa alegerea ca Patriarh a Înaltpreasfinţitului Părinte Daniel, pe atunci Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, am fost asaltat de jurnaliști. A fost, practic, „confirmarea” mea în această responsabilitate a relaţiei cu presa. Toţi erau curioşi să afle câte ceva despre activitatea şi profilul actualului nostru Întâistătător. A fost şi primul moment mai greu, care mi-a pus la încercare prezenţa de spirit. Eram în direct pe un post de televiziune naţional, vorbind din curtea Mitropoliei. Reporterul m-a întrebat dacă e adevărat că ritmul de lucru impus colaboratorilor săi de viitorul Patriarh este „unul infernal”. Bietul de el, îmi adresa întrebarea cu bunăvoinţă, dar din reflex folosea o formulă cel puţin neinspirată în contextul vieţii bisericeşti. Am replicat pe cât de bine am putut atunci, cu zâmbetul pe buze: „Lucrând în Biserică, nu putem spune că lucrăm într-un ritm infernal. Eventual într-un ritm... paradisiac, căci noi ne dorim dobândirea Raiului”.

A fost cel dintâi dintr-un lung şir de dialoguri cu oamenii din presă. De la acea interpelare benignă am ajuns să trec şi prin situaţii extreme, în care aveam sentimentul că mă aflu în faţa unui pluton de execuţie. Din răutate sau din neatenţie (neprofesionalism), am trăit să văd şi ce însemnă să ţi se scoată o propoziţie din context (la TV) şi să i se dea astfel o conotaţie chiar opusă declaraţiei luate în ansamblul ei. În presa scrisă (şi online) se pot găsi şi acum cuvinte sau formulări care mi-au fost atribuite fără a le fi rostit. Am devenit (oarecum) imun şi la tot soiul de mesaje calomnioase sau de ameninţare. Deşi nu mi-a fost uşor să explic copiilor mei cum e, de fapt, cu anumite acuzaţii la adresa mea.

Am trecut şi prin momente tragi-comice. La un moment dat, mama, care locuieşte într-un sat la vreo 26 de km de Roman, este interpelată de un vecin: „Da' ce-o păţât Părintele?”. „Ce să păţească?”, întreabă îngrijorată mama. „Păi, l-am văzut la televizor că l-o prins jucând la păcănele”. Ce se întâmplase? Vă aduceţi aminte că, nu demult, o persoană îmbrăcată în haină preoţească a fost filmată de cineva cu telefonul jucând impasibil la „aparate”, cu o bere în faţă. Câteva posturi TV centrale au preluat secvenţele, dar au oferit şi declaraţia mea telefonică – cu fotografia şi numele meu pe ecran – cum că respectivul individ nu era nici preot, nici călugăr. Vecinul, om serios, de altfel, a „văzut” ce a putut şi dumnealui în acea ştire – devenind, involuntar, emblematic pentru confuzia generală în care trăim la nivel mediatic. (În paranteză fie spus, atunci am înţeles când este bine, din punct de vedere creştin, să demontezi o acuzaţie nedreaptă şi când să-ţi asumi lucruri pe care nu le-ai făcut, dar ţi se pun în cârcă. La nivel personal, eu pot lăsa pe vecinul meu să creadă că am jucat la „păcănele”, m-ajută duhovniceşte să mă smeresc astfel. Dar când reprezinţi Biserica, ai datoria de a spune cele ce sunt – pe drept cuvânt – în apărarea ei. Fiecare se poate smeri doar pe sine, nu pe alţii).

În primii 10-15 ani de după 1990, impactul unei ştiri mincinoase sau calomniatoare, al cuvântului ucigaş, în general, era semnificativ mai mic. Se uita omul la ştiri, se revolta pe moment, poate mai discuta cu alţii... Intensitatea era cu totul alta. În anii din urmă, de când „omul recent” este captivul reţelelor de socializare, lucrurile au cam luat-o razna. Expresia „cuvântul este o armă” îşi are sorgintea într-o formulare din Vechiul Testament: „Fiii oamenilor – dinţii lor sunt arme şi săgeţi şi limba lor sabie ascuţită” (Psalmi 56, 6). Mântuitorul, explicând spiritul, nu litera Decalogului, ne învaţă că porunca „să nu ucizi” este valabilă şi atunci când sunt vizate alte aspecte decât trupul unui om, cum ar fi bunul său nume: „Că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă; şi cine va zice fratelui său: netrebnicule, vrednic va fi de judecata sinedriului; iar cine va zice: nebunule, vrednic va fi de gheena focului” (Matei 5, 22). Dacă ucigaşii de trup cei mai înverşunaţi pot ajunge „criminali în serie”, cei ce sistematic promovează lucruri care aduc atingere unor persoane ar putea fi numiţi „justiţiari în serie”. De câte ori aţi reflectat măcar câteva secunde înainte de a posta o ştire sau o afirmaţie despre o persoană înfierată dintr-un motiv sau altul? De câte ori v-aţi făcut părtaşi la judecata unor oameni înainte de a se pronunţa justiţia? V-aţi gândit vreodată cât de uşor puteţi ajunge voi înşivă să fiţi bălăcăriţi, blamaţi de toată lumea? E de ajuns ca cineva să vă acuze de ceva revoltător şi/ sau să posteze o poză sau un filmuleţ care să se preteze la o astfel de interpretare. Restul e „share”.

Ca purtător de cuvânt, ca preot, ca om sunt extrem de îngrijorat de proporţiile pe care le-a luat „distribuirea” a tot ceea ce înfierează „răul” în mediile de comunicare. „Rău” definit după interesul sau predispoziţia fiecăruia, arareori fiind şi dovedit ca atare. Da, cuvântul poate ucide, precum odinioară sabia, arcul, puşca. Dar acum tehnologia ne permite să folosim cuvântul ca armă de distrugere în masă, nu doar de la nivelul unor instituţii sau persoane publice, ci chiar de la statura unor persoane obişnuite. Mă îngrozeşte zelul şi exaltarea celor ce abia aşteaptă să aibă ceva negativ de spus sau de mediatizat. Ca în Vestul sălbatic, linşajul mediatic a devenit – cum ne avertizează şi publicişti precum Cătălin Sturza – o modă cu impact crescând pe zi ce trece. Tu câţi oameni ai „ucis” azi, chiar şi printr-un simplu „like”?