Mai întâi, pentru a fi văzut de Mântuitorul, oamenii îl aduc pe slăbănog și sparg pentru el acoperișul unei case. Fragil sau nu, scump ori ieftin, gestul lor va rămâne în veac drept un gest curajos de oameni care nu cedează. Domnul nu doar că vede zdroaba lor, dar și răsplătește insistența aceasta socotind-o, precum și este, un gest de credință. Ce rost are să fărâmi un acoperiș dacă dincolo de el nu este cineva în care crezi cu adevărat? Aviz, oarecum, celor care au dărâmat uneori liniștea Țării doar pentru vorbe aruncate în vânt. Domnul vede drama slăbănogului și-I iartă păcatele care, însă, nu se văd. Și calcă peste linia roșie din mentalitatea fariseilor. Care se presupunea, dar nici ea nu se vedea. Ce apare însă ca lipsă de vedere este orbirea fariseilor. Atenți la lege, nu și la omul în suferință pentru care era dată legea. Ei ședeau neimplicați și cugetau în inima lor – lași și fără opinie – cârtind la spusele Domnului Hristos. Forma mentis a oricărui slujbaș ce ține să nu tulbure mediul (era să scriu media), ca să nu piardă postul. Ei cugetă în inimă și stau deoparte, dar Domnul vede în inima lor. Și, pentru a întări iertarea păcatelor – păcate care, am stabilit, nu se văd – le deschide ochii prin vindecarea slăbănogului. Nu știm dacă fariseii au început să vadă ori măcar să întrezărească mesianitatea lui Hristos. Dar oamenii, implicații, slujitorii aproapelui care nu erau slujbași, văd și strigă: Asemenea lucruri n-am văzut niciodată!

Evanghelia de la Ioan este aceea dedicată lecturii în zi de pomenire a unui Sfânt Ierarh al Bisericii. E limpede că suntem dinaintea unui text care unește vocația Sfântului Grigorie, scriitor remarcabil, cu Sfântul Nicolae – de la care nu avem un rând scris, poate câteva dacă acceptăm critica mai nouă –, cu Sfântul Spiridon, despre a cărei personalitate știm multe în administrarea micii sale eparhii. Și cu toți ceilalți Ierarhi – până în zilele noastre – care alcătuiesc soborul Sfinților Ierarhi ai Ortodoxiei. Ce-i unește pe aceștia întru împlinirea icoanei Păstorului cel Bun? Faptul că ni-L fac văzut pe Hristos în viețile lor. Luminează prin viața lor. Iar Grigorie Palama ne și vorbește despre lumina cea necreată asumată de teologie drept vederea Învierii cea dinainte de Înviere. El este Ierarhul teologiei Vederii lui Dumnezeu. 

Astfel se leagă între ele cele două texte. Ele ne îndeamnă să căutăm să ajutăm aproapele – ca să fim văzuți doar de Hristos – dar și să lucrăm la inima noastră pentru ca niciodată să nu așezăm între ea și Domnul Iisus Hristos o graniță de netrecut alcătuită din clișeele neputinței noastre de a ne bucura de revenirea la viață a aproapelui nostru. Să căutăm nu să fim văzuți ci să căutăm să vedem pe Domnul. Să trăim din vederea Lui și împlinirea poruncilor. Să trăim admirativ și nu ostentativ descoperirea darului de Lumină care este Izvorul de Lumină necreată ce izvorăște din Dumnezeiasca Treime. Să spargem coperișul conștiinței și să purtăm dinaintea Lui slăbănogeala noastră și a celor care au nevoie. Și să ne amintim mereu că nu putem răzbate singuri în rugăciunile și trăirea noastră de zi cu zi, fie ea trupească, fie duhovnicească. Și că, atunci când ne este greu, mijlocirile sfinților ne vin în ajutor. Și ne poartă dinaintea lui Dumnezeu care vede – dar Se bucură când aproapele arată pe aproapele în suferință. Pentru că ne-a făcut să vedem și să ne vedem. Orbirea indiferentă a zilelor noastre nu poate fi vindecată decât prin spargerea conștiințelor de dragul arătării celui slăbănogit lui Hristos. Uneori, deseori, cei purtați pe brațe suntem noi. Bucurați-vă când are cine vă aduce dinaintea Lui!