E sfârșit de săptămână, dar început de primăvară. Pornim spre Sihăstria. Soarele părea voios de dimineață. Voios să ne însoțească tot drumul. Așa a și fost. 

Am lăsat orașul pentru câteva ceasuri, am lăsat grijile și am plecat spre Sfinții noștri dragi. Intrăm în pădurile Neamțului – prietenoase ca de fiecare dată. Colegul nostru încetinește mașina și merge mai ușor. Să ne putem bucura de priveliștea primăvăratică. Primăvara Învierii, a noastră, a naturii. 

Intrăm pe poarta mănăstirii. Sihăstria este învăluită în lumină. Este acoperită de lumina sfinților. E aceeași, frumoasă și primitoare. Călduroasă, asemenea brațelor mamei care te cuprinde așa cum numai ea știe să o facă. E iubirea Maicii Domnului care ocrotește această grădină. E căldura ei care întâmpină fiecare pelerin și fiecare pas rătăcit. Nu e un loc pustiu, e un loc plin de viață. Și ce viață! 

De fiecare dată când pun piciorul în acest loc, simt nevoia să las grija zilei de azi… pe mâine. Azi am venit la Sfinți. Azi am venit să-mi mângâi sufletul cu noi descoperiri și noi concluzii. 

Părintele nostru drag, Sofian, ne întâmpină. Îndulcește și mai tare momentul sosirii. Prietenos și zâmbitor. Așa cum sunt toți oamenii de aici. Așa sunt viețuitorii acestui „acasă” ori de câte ori venim. Ești fratele ori sora lor. 

Pornim la plimbare prin jurul mănăstirii. Intrăm în paraclis și ne închinăm. Un grup de pelerini zăbovește și el. Cântă Maicii Domnului în limba lui. Erau pelerini din Ucraina. Mângâietoare glasuri. Acela a fost momentul meu de rugăciune. 

Am ieșit și am urcat, apoi, spre locul care îmi bucură inima cel mai tare aici, la Sihăstria: cimitirul. Paradoxal ca un cimitir să-ți bucure inima și să nu o înfricoșeze, nu? Poate că ai fost și tu aici. Oare tu cum te-ai simțit la această graniță dintre văzut și nevăzut? 

Iubesc matematica, iubesc și numerele. Număr pașii spre dealul cimitirului. 120 de pași ușor grăbiți spre „candela” mănăstirii mereu aprinsă. Zi și noapte candelele ard. Ard din dragoste pentru ei. Pe o cruce mare scrie: „Aici, în margine de crâng, e numai pace și tăcere. Și toate păsările îți cânt’ până la obșteasca Înviere”. 

Cimitirul sihăstresc e plin de Viață, de dorința veșniciei pentru care s-a luptat cu voia lumii. Mirosul de zambile și candelele aprinse sunt primitoare. Grădina cu sfinți este înconjurată de câțiva brazi înalți și cărunți. Au rămas din elita celor care au păzit ani buni acest loc. N-au frica zilei de mâine. Nu se tem de nimic. Își clatină cetina. Cum ar fi, oare, să fim așa și noi? Tineri, frumoși, încrezători, dar de neclintit? 

Deasupra sfinților este văzduhul de un albastru cum doar la Sihăstria poți găsi. Deasupra sfinților este Iubirea lor cea mai mare, Care îi păzește. Au învins moartea! Sunt aici cu trupul, dar cu sufletul la Mângâietor. 

Crucile stau neclintite, asemenea vieților pe care le-au dus. Oamenii le sărută, se roagă. Văd doi oameni ieșind cu ochii în lacrimi. „E doar un cimitir” pentru unii, pentru alții este izvor de viață duhovnicească, de sfaturi pe care le primești în inimă. Sfaturi presărate de ani de nevoință. Nevoință cu voință și pentru voință. Smerenia și nevoința lor clintește inimile dure, privirile triste și argumentele rațiunii. 

Mă închin la mormintele celor doi Sfinți Cuvioși. Sunt pline de flori, asemenea sufletelor lor care au înflorit Veșnicia. Crucile lor sunt calde. Colind prin cimitir în căutare de alte nume pentru care să rostesc o rugăciune. Numele sufletelor care păzesc acest loc duhovnicesc. Păzesc de sus, de pe dealul care cuprinde cu privirea toată mănăstirea. În plimbarea mea, pe una dintre cruci zăresc mesajul pe care ar trebui, poate, să-l găsim în fiecare cimitir și să-l punem în suflet, la intrarea într-un astfel de loc: „Eu sunt Învierea și Viața, cel care crede în Mine, de va și muri, va fi viu” (Ioan 11, 12). Da, cimitirul de aici e viu și înviază „suflete aflate în deznădejde”, le înviază nădejdea. 

Un ghiocel singur, pe mormântul Arhimandritului Ioanichie Moroi, stă drept și demn de bucuria întâmpinării. E locul lui. Mă retrag și mă așez pe o bancă. Îmi este inima bine. Lângă mine, pe o altă bancă, stă cuminte un domn, cu capul plecat în jos. Smerenia acestui loc te și bucură, dar te și copleșește, oricât de mare ai fi tu și de încrezător. Te copleșește și îți trezește dor de pocăință. 

Ceasul acela nu a adus decât încă două persoane care se așază și poposesc lângă noi. Noi și glasul păsărilor. De când am sosit, cântecul lor ține isonul slujbei. Iarnă, primăvară, toamnă, vară… credincioşii vin şi petrec ore în şir în acest loc. „Sihastrul” din om, din ființa lui, îi oprește pentru câteva clipe pe băncile așezate lângă brazii argintii.

Un părinte cară cruci grele de lemn, le vopsește în negru. Cineva se gândește la ei. Cerul pare din ce în ce mai senin. 

Suntem puțini pe margini, pe băncile așteptării. Aș fi crezut că pelerinajul e minutul care nu așteaptă în gol. Sfinții… au și ei timpul lor. Se roagă lui Dumnezeu. Au timp să se roage pentru cei care îi cheamă în rugăciune. Poate că nu toți rugătorii au bucuria de a ajunge aici. Aici, rugăciunea lor se ține neîncetat. 

Mă întorc cu privirea spre trepte. Văd câțiva pași grăbiți. Din spate, un alt om salută și intră în cimitir. Îi salută pe cei ce stau aici. Altcineva își ridică pălăria, face cruce, apoi o plecăciune și intră cu ochii senini. 

Păsările nu încetează să cânte. Ciripitul lor ademenește liniștea din suflet. O cântare dulce. Ar părea firesc, pentru că e primăvară, dar nu cred întru totul. Nu au avut vreo pauză de când am ajuns. Sfântul Cleopa le iubea. Poate multe dintre cele care cântă acum i-au întâlnit în pustia acestor păduri pe cei doi Cuvioși.

Închid ochii. Se aud pași printre morminte. Dintr-odată, cântecul necuvântătoarelor este acompaniat de glasurile celor care m-au bucurat și în biserică. Se adună în jurul crucilor lor, a Sfinților Cleopa și Paisie. Cântă tot în limba lor. Nu o înțeleg, dar vibrează și o simt până la marginea cimitirului și până la marginea inimii mele. Au terminat. Se închină, sărută crucile și se retrag.

Mă ridic de pe banca tăcerii. Merg din nou printre toate mormintele. Nu-i mormânt fără lumină, fără o candelă, fără o făclie. Adie puțin vântul, dar n-are putearea să le stingă pe toate.

Curiozitatea numerelor nu m-a lăsat. Număr toate crucile. 149 de cruci, 149 de suflete, 149 de candele aprinse zilnic de mâna jertfitoare a cuiva… 149 de pahare  umplute cu ulei, 149 de lumini licăresc în cimitir, 149 de rugăciuni pentru cei care vin și cer ajutor. Le-am numărat cu drag, cu atenție și cu entuziasm.

Din voia lui Dumnezeu și iubirea monahilor, cineva are grijă și de aceste 149 de candele zi de zi. Are cineva grijă de luminile marilor isihaști din această parte de lume. Mă așez din nou pe bancă. Câțiva oameni mă întreabă dacă îl aștept și eu pe părintele Mitrofan, pentru a-l ajuta la îngrijit candelele. Alți oameni vin să ajute. Îl știam pe părintele. Aflasem cu câteva ceasuri înainte că și-a schimbat ascultarea. Că el este cel care se ocupă acum de aprinderea candelelor. 

Îmi doresc să asist și eu. Să văd cum este ascultarea aceasta. Cum se aprind toate candelele acestui loc veșnic luminos. Se așază și oamenii pe bănci și încep să se roage. Văd bobițele metanierelor rotindu-se. 

Vine părintele Mitrofan. Ne salută. Se închină la cei doi sfinți, așa cum se închină preotul înainte să intre în Altar. Oamenii se adună în jurul lui. Se apropie și el. Zâmbește spre cei care sunt pregătiți să-l ajute. Începe să explice tot procesul acestei frumoase ascultări. Totul se face cât mai organizat. Ascultarea e un bun organizator. 

Începem. Oamenii strâng fitilele de la candele și încep să le curețe. Cineva scoate cu atenție toate paharele cu ulei. 149 de candele scoase din cămăruțele mici, așezate liniar. 149 de opriri, 149 de rugăciuni. Părintele Mitrofan ia cutia cu fitile curățate și începe să-și facă ascultarea. Îl urmăresc atent cu privirea și ascult cu urechile pregătite de a primi cuvânt. Începe să povestească. Îmi crește inima de bucurie că începe să împărtășească. Așază fitile în candele și vorbește cu dragoste, cu zâmbetul pe buze și cu bucurie în suflet. 

„Nu există ascultări la care să nu fii obligat să te rogi. Când faci candelele astea, spui așa «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!». Adică și pe noi, care facem ascultarea, și pe cei care sunt adormiți aici, pe toată lumea. E o jertfă ascultarea asta, arsul uleiului acolo, în candelă. O jertfă pentru cei morți, iar dacă ei sunt la Bine, se roagă și pentru tine.”

Nu se oprește. Nu ia nicio pauză. Merge printre ei și așază cu dragoste fitilele.  „Acești părinți de aici și-au pus problema vieții și a morții, pentru că Viața adevărată abia de Acolo începe. Cea de aici este o pregătire. Viața noastră începe Dincolo, tată!”. Îndrăznesc și îl întreb: de ce este important să aprindem o candelă pentru cei adormiți? Zâmbește. Răspunsul pare mai simplu. Acesta e darul lui. Simplitate. Răspunsul lui este simplu și ușor de înțeles. 

„Când aprinzi o candelă, te rogi și pentru cel adormit, care e dincolo, unde știe Dumnezeu. Dacă e la Bine și pui așa, Dumnezeu îți dă și ție. Dacă nu e la Bine, îți dă plată că te îngrijești de cei adormiți. Se bucură când îi ajuți și pe ei. Suntem una, să nu gândim separat.”

Ajunge la mormintele celor doi Sfinți Cuvioși. Își scoate fesul. Își pleacă fruntea și o lipește de cruce. Spune o rugăciune către ei, apoi face o plecăciune. Și povestește un gând de la Sfântul Cleopa. 

„Așa cum spunea Cuviosul Cleopa: moarte, moarte, moarte, mai bine te-am numi viață, pentru că dacă ne-am gândi la tine mai des, nu am mai păcătui. Gândul păcatului: «mă, fă!». , «nu fac, mă!«, zice moartea, «că acuși vin la tine și te duc acolo la Hristos!». Și, atunci, te mai ferești așa.”

Pune fitilele, apoi trece să le aprindă și cineva le pune în cămăruțele crucilor. Un îndemn pe final. Nu pleacă așa. E o încurajare. Una duhovnicească, de părinte iubitor. 

„E important să ne pregătim. Să nu ședem, să lucrăm duhovnicește la această dorință a lui Dumnezeu de a mă sfinți, de a mă face copil al Veșniciei frumoase. Apoi, când faci fapte bune, astea sunt ca o roadă a ceea ce tu trebuie să devii. Să nu stai insensibil la celălalt. Să nu ședem. Să lucrăm, timpul este scurt. Câteva zeci de ani cât stăm aici.”

Se rostește o rugăciune de final. Părintele mulțumește celor care au ajutat. Apoi, fiecare se retrage spre slujba de seară ori spre locul său.  

Seara prelungește bucuria zilei de a fi aici. Cerul își trage ușor perdeaua nopții. Se întunecă. Dar Sihăstria poartă în continuare un miros de primăvară, de sfințenie, de pocăință, de nevoință, de veșnicie. Se-mbracă cimitirul în noapte ca-ntr-o haină. O haină de mare taină. Noaptea și taina ei întăresc și mai tare minunea aceasta de loc. Acum, 149 de candele luminează întunericul crângului, luminează întunericul care a pătruns în inimile celor care zăbovesc  pentru câteva minute sau ceasuri aici.

Cine trece prin acest cimitir duce cu el acasă o lumină în suflet, duce ceva în interior care se clatină asemenea brazilor care păzesc cimitirul. Nimeni nu este de neclintit. Nimeni nu poate rămâne de neclintit la iubirea Lui cea mare. Aici nu par morminte săpate de necredință, indiferență și neasumare, ci săpate cu credință, dragoste și nădejde.

Pentru câteva minute și ceasuri ești pelerin, dar gândurile și rugăciunile lăsate aici sunt pentru veșnicie. Se înveșnicește în suflet o dorință de a rămâne. Pentru liniște. Pentru pace. Pentru bunătatea locului și a lor. Smerenia de aici te odihnește. Deși nu am adus o candelă sau o lumânare, am plecat spre Iași cu o lumină în suflet și cu gândul bun. Aici nu este vorba despre moarte, ci despre Înviere. 

În drum spre casă, primesc un mesaj de la o prietenă dragă care îmi spune că această „Grădină cu Sfinții” e locul ei preferat. Aici a primit invitația spre veșnicie de la logodnicul ei. Ceva ce sigur ar speria pe mulți dintre noi. Când iubești, crezi și în Veșnicie. Iubirea înfrumusețează orice loc. Acest cimitir nu înfricoșează, ci încurajează la a vedea dincolo de țărână și de gărduleț, a vedea și a simți cu ochii inimii pulberea pământului și aerul veșniciei. „Să ne întâlnim la poarta Raiului!”, așa cum spunea Cuviosul Paisie și cum sigur se roagă și acum pentru asta. 

Pe cât de grele sunt despărțirile, pe atât de frumoase sunt revederile! Pe curând, draga mea Sihăstrie!