În starea de pocăință prelungită a sufletului se ivește în minte amintirea celor mai subțiri păcate și a gândurilor de păcate, la care altădată nu ne-am gândit. Pânza ce se așază peste conștiința noastră sumară de fiecare zi și peste trecutul nostru adunat în noi și ținut într-o stare de inconștiență, devine tot mai transparentă și vedem tot mai clar în această cămară firele de murdărie ce s-au adunat.

Pe lângă aceasta, chiar în vremea pocăinței pot apărea în noi gânduri subțiri de păcat: de mândrie, de mulțumire că ne pocăim, de ținere la ceva din lume, de slăbire a gândului la Dumnezeu. Pocăința este astfel o luptă prin care surprindem cele mai mici amănunte impure din noi, puterea cea mai mare de introspecțiune, pentru că e susținută de emoția fricii de judecata lui Dumnezeu și a iubirii lui Dumnezeu.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 338 la Calist și Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, în Filocalia VIII, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 170)