Părinte, cum poate trăi cineva corect şi creşti­neşte în societatea de astăzi, fără să se smin­tească de oamenii care trăiesc departe de Dumnezeu?

- De ce să se smintească de ceilalţi care nu sunt aproape de Dumnezeu? Dacă ar fi fost dintr-o familie cu şapte-opt copii şi pe unul-doi din fraţi i-ar fi tras sa­tana şi ar fi trăit o viaţă păcătoasă, l-ar fi smintit viaţa lor păcătoasă?

- Nu, ci l-ar fi durut, deoarece ar fi fost vorba de fraţii lui.

- Aşadar, răul se află în noi. Nu avem dragoste, de aceea nu-i simţim ca pe fraţii noştri pe toţi oamenii şi ne smintim de viata lor. Toti formăm o familie mare şi suntem fraţi, pentru că toţi oamenii sunt copiii lui Dumnezeu. Dacă, într-adevăr, am simţi că toţi oamenii suntem fraţi, ne-ar durea pentru cei ce trăiesc în păcat şi nu ne-ar sminti viaţa lor păcătoasă, ci ne-am ruga pentru ei.

Iar dacă ne smintim, răul se află în noi, nu este înafară de noi. Când ne smintim, să ne spunem nouă înşine: „Tu pe câţi ai smintit? Şi nu vrei să-l rabzi pe fratele tău? Pe tine cum te rabdă Dumnezeu, cu atâtea câte faci?". Gândiţi-vă la Dumnezeu, la Maica Dom­nului, la îngeri, care îi văd pe pământ pe toţi oamenii - ca şi cum s-ar afla într-un balcon mare şi îi văd pe oameni, care sunt adunaţi în piaţă - pe unii cum fură, pe alţii cum se ceartă, pe alţii cum păcătuiesc trupeşte etc. Cum îi rabdă? Cum rabdă ei toată răutatea şi pă­catul ce există în lume? Iar noi să nu răbdăm pe fratele nostru? Este înfricoşător!

- Părinte, ce înseamnă ceea ce spune Apostolul Pavel: Dumnezeul nostru este foc mistuitor? (Evr. 12, 29)

- Dacă arunci într-un cuptor hârtii, gunoaie, ce se va întâmpla cu ele? Nu vor arde? Aşa şi în omul duhov­nicesc, orice i-ar arunca diavolul, arde. „Foc mistuitor!" Când în om se aprinde flacăra dumnezeiască, toate ard. După aceea nu se mai lipesc de el gândurile murdare. Adică diavolul nu încetează să-i arunce gân­duri murdare, dar omul duhovnicesc este „foc" care le arde. După aceea diavolul oboseşte şi se opreşte. De aceea şi Apostolul Pavel spune: Toate sunt curate celor curaţi. La cei curaţi toate sunt curate, nu există nimic necurat. Pe cei curaţi şi în noroi de îi vei arunca, rămân curaţi, ca razele soarelui, care oriunde ar cădea, rămân luminoase şi curate.

Omul duhovnicesc, fiind ajutat de omul cel sfânt, se schimbă în înţelesul cel bun, iar de omul trupesc nu se vatămă îl vede, îl doare pentru el, dar nu păţeşte nici un rău. Un om aflat într-o stare duhovnicească de mijloc se schimbă în bine de către un om duhovnicesc, dar se poate schimba şi în rău de un om trupesc. Omul trupesc nu-l înţelege pe cel sfânt şi se sminteşte de cel trupesc asemenea lui. Îndrăcitul văzând pe sfânt fuge, în timp ce omul trupesc se duce la sfânt să-l ispiteas­ că şi să-l smintească. Unul care a ajuns în starea sodo­miţilor se sminteşte chiar şi de îngeri (vezi Fac. 19, 15). Omul smerit, chiar şi neexperimentat duhovniceşte de ar fi, distinge pe îngerul lui Dumnezeu de diavol, pentru că are cură­ţie duhovnicească şi se înrudeşte cu îngerul. În timp ce omul egoist şi trupesc, pe lângă faptul că este lesne înşelat de diavolul cel viclean, transmite şi el viclenia, iar prin senzualitatea lui provoacă şi vatămă sufletele bolnăvicioase cu microbii lui duhovniceşti.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, vol. 2: Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. a 2-a, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 64-66)