Nu trebuie să ne fie rușine, sau mai bine zis, trebuie să ne învingem rușinea păcatului și să-l vădim. Atunci când ne dezvăluim rănile lăuntrice părintelui și îndrumătorului nostru duhovnicesc, să privim, să gândim și să ne comportăm exact ca un răufăcător. Sfântul Ioan Scărarul ne îndeamnă: „Când te mărturisești, consideră-te ca un criminal și poartă-te ca atare în gesturi, în înfățișare și în felul tău de a gândi. Ține-ți ochii plecați spre pământ și, dacă se poate, udă cu lacrimile tale picioarele judecătorului și medicului, ca și pe ale lui Hristos”.

În continuare, același Sfânt ne relatează că a întâlnit păcătoși înrăiți care au manifestat o atitudine atât de smerită, mărturisindu-și păcatele cu atâtea lacrimi și cu atâta disperare, încât au îmblânzit îndreptățită asprime a duhovnicului lor: „Am văzut osândiți care printr-o mărturisire însoțită de jale și umilință și prin implorări au muiat asprimea judecătorului, iar mânia lui au transformat-o în milă”. Este deci firesc să ne simțim rușinați atunci când ne dezvelim rănile, dar trebuie să biruim această rușine: „Nu-ți ascunde rușinea pe motiv că nu vrei să dai prilej de poticnire”, spunea Sfântul Ioan Scărarul. Apoi, pentru a ne convinge de puterea de vindecare a medicului duhovnicesc, el ne povestește o întâmplare pilduitoare în acest sens:

„Un monah sârguitor, hărțuit fiind de demonul acesta [al hulei] vreme de douăzeci de ani, și-a topit trupul prin posturi și privegheri. Iar când a simțit că acestea nu i-au folosit la nimic, scriindu-și patima pe o hârtie, se duse și o dădu unui oarecare bărbat sfânt, înaintea căruia căzu cu fața la pământ, neîndrăznind să-și ridice ochii spre dânsul. După ce a citit, bătrânul zâmbi și, ridicându-și fratele, îi spuse: «Pune-ți, fiule, mâna pe grumazul meu». Și după ce fratele făcu aceasta, marele îi spuse: «Frate, iau asupra grumazului meu păcatul tău cel care l-ai săvârșit în trecut și pe care-l vei mai săvârși în viitor, cu o singură condiție însă: să nu-i mai dai nici o atenție». Și a mărturisit apoi cu tărie acesta că n-a apucat bine să iasă din chilia bătrânului și patima s-a și făcut nevăzută. Cel care a fost cercat de această patimă mi-a povestit mie cele ce le-ați auzit, mulțumind Lui Hristos.”

Această relatare demonstrează că mărturisirea nu e o strădanie exclusiv omenească, ci că ea lucrează prin puterea lui Dumnezeu, care ajută sufletului prin harul Său. Nici posturile, nici privegherile nu ajută la nimic, dacă nu sunt însoțite de mărturisire.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința sfinților părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 318-319)