Cum putem deveni „cineva” fără „să dăm din coate”

Încă suntem departe de ceea ce ne-a fost hărăzit – nu ca împlinire a unui dat, ci ca un rezultat al strădaniei neîntrerupte pe calea mântuirii, a ieșirii din vârtejul nestatornic al iubirii de sine. Încă mai avem mult de luptat cu noi înșine, mult de învățat și mult orgoliu de biruit, înainte de a pretinde că am ajuns la capătul drumului.

O melodie post-decembristă a izbutit să descrie ceea ce avea să ne aștepte, fără să întrețină iluzii și fără să demoralizeze. Cântărețul Doru Tufiș îndemna, cu o ironie fină: „Să dăm din coate, / S-avem de toate / Pe apucate / Din libertate”. Am râs, la acel moment, alături de mulți alții. Astăzi, însă, înțeleg (și nu sunt singurul) că lumea pe care o construim zi de zi și-a înfipt rădăcinile adânc în hedonismul ce ne caracterizează din ce în ce mai mult, hrănindu-se cu dorința noastră de a avea de toate și delectându-se cu strădania noastră cotidiană în acest sens. Cu efortul depus pentru ca „să dăm din coate”.

De la mic la mare, suntem cu toții învățați că trebuie să ajungem „cineva”. Să avem o stare materială și un statut social îndeajuns de impozante pentru a ne fi bine. Dar nu trebuie să ne mulțumim cu atât: este necesar să devenim respectați și chiar invidiați – iar aici apare, deja, o problemă. Până și muzica pe care o ascultă copiii noștri (fără să ne deranjeze câtuși de puțin) îi îndeamnă, la modul cel mai serios, să fie bogați, pentru ca „să moară dușmanii de supărare” – ideal stupid și atrăgător al generațiilor de după 1989 pe care îl transmitem, iată, amplificat, celor ce vor urma după noi.

De la acest deziderat și până la mândria arțăgoasă care începe să ne caracterizeze nu a mai fost decât un pas. O mișcare executată rapid, cu speranța naivă că bunăstarea pe care o afișăm, chiar și mimată, ne va aduce în centrul atenției, pe o treaptă cât mai înaltă a podiumului hărăzit persoanelor foarte importante. Iar câțiva au mers mai departe, croindu-și drum prin metode nu tocmai cinstite, improvizând un mod de viață duplicitar, menit să epateze, după cum tot cântărețul mai sus amintit avertiza, mușcător: „Vise de vultur, viață de râmă, / Nu puneți mâna, că se dărâmă!”. Căci unii dintre noi par să nu înțeleagă la justa valoare faptul că și eșafodul este tot un soi de podium…

Cu toate că, pentru mulți, (re)descoperirea credinței în Dumnezeu a fost o situație specifică perioadei post-decembriste, de asemenea, venind după „ateismul științific” promovat de comunism, învățăturile religioase s-au răspândit mult mai greu, neavând același efect asupra celor tentați de îmbogățirea și propulsarea socială cât mai rapide. Și aceasta, deoarece în Biserică suntem învățați să îmbrățișăm iubirea, respectul față de semeni, roadele acestora fiind în măsură să încununeze nu epatarea găunoasă, ci smerenia binecuvântată. Un drum pe care puțini sunt în stare să îl aprecieze și mai puțini sunt în stare să îl urmeze.

Poartă deschisă către divin, smerenia transcende concepțiile umane, întotdeauna deformante, privitoare la exhibarea orgoliului și comportamentul față de semeni. Smerenia desface lanțuri și înalță cugete, eliberând omul din sclavia materiei, a valorii privite cantitativ. Smerenia duce firea umană pe o treaptă atât de înaltă a existenței, încât mulți se vor strădui să ne convingă de faptul că smerenia nu este specifică omului, iar tot ceea ce ne poate aduce aceasta este tristețe, umilință, degradare. Sau, oricum, că roadele smereniei sunt total opuse dezideratului menționat mai sus („s-avem de toate din libertate”), ceea ce ar însemna că smerenia este dăunătoare, nefirească.

De fapt, firea umană – mult mai simplă decât vor unii să ne determine să credem, mult mai complexă decât ne imaginăm, cel mai adesea – constituie o forță în jurul căreia gravitează elementele acestei lumi, subordonate omului și voinței lui. Voință care poate fi, adesea, distructivă, atât pentru cele ce ne înconjoară, cât și pentru noi înșine. Căci toate se supun unei logici supreme și complete, având sens atâta timp cât le raportăm la existența globală, ca factor comun de ridicare din capcana subtilă a autosuficienței iluzorii a materiei, nu la propriul sine, ca factor decizional despotic. Relația omului cu Dumnezeu și cu semenii nu va porni, așadar, de la dorința noastră de a ocupa un loc pe vreun podium vremelnic, „dând din coate”, ci de la înțelegerea deplină și smerită a rolului pe care îl avem în acest efort general, consimțit, al devenirii întru Hristos.

Încă suntem departe de ceea ce ne-a fost hărăzit – nu ca împlinire a unui dat, ci ca un rezultat al strădaniei neîntrerupte pe calea mântuirii, a ieșirii din vârtejul nestatornic al iubirii de sine. Încă mai avem mult de luptat cu noi înșine, mult de învățat și mult orgoliu de biruit, înainte de a pretinde că am ajuns la capătul drumului. Iar această constatare sinceră nu ar trebui să reprezinte o deziluzie, ci să ne motiveze, alături de speranța că vom beneficia și de timpul necesar pentru a atinge adevăratul scop final: comuniunea definitivă cu semenii, întru divin, obținută dincolo de orice manifestare a hedonismului și a egoismului meschin, dezumanizant. Căci doar prin îndumnezeire putem deveni cu adevărat „cineva”. Fără compromisuri, fără… „să dăm din coate”.

De la același autor

Ultimele din categorie