Cum să dobândim pacea lăuntrică?

Cum să accepţi aceste războaie, aceste nenorociri, aceste mizerii, această lume care se destramă? Cum să accepţi aceste boli, infirmităţi, epidemii?... Toate par scandaloase şi, totuşi! Nu este vorba de a face elogiul răului în lume, ci de a recunoaşte că Hristos nu propovăduieşte pacea în sensul pe care îl înţelegem noi.

Cunoaştem cuvântul Sfântului Serafim: „Dobândeşte mai întâi pacea lăuntrică şi mulţi vor afla odihnă în preajma ta”. Cuvânt important în ziua de azi, căci suntem într-o societate de activism şi de consum. Avem bunăvoinţă, generozitate, însă vrem mai cu seamă să facem. Or, important este, poate, mai înainte de toate, să fim.

Să ne întrebăm, aşadar, asupra acestei stări de pace lăuntrică. Cunoaştem în mod obişnuit două feluri de pace: mai întâi, lipsa războirilor la nivelul stărilor, a conflictelor la nivelul oamenilor – fapt care este, bineînţeles, pozitiv. Şi, de asemenea, această atitudine cu totul negativă în care nu vrem să fim deranjați, tulburați: „Lăsaţi-ne în pace!”.

Însă există și un al treilea fel de pace, „care nu este o absenţă a războirilor, ci o virtute care se naşte din puterea sufletească”. Există un filozof, Spinoza, care ne-o defineşte atât de bine. O virtute! Anume: „Pacea Mea dau vouă, pacea Mea o las vouă, nu precum lumea o dă”, proclamă Evanghelia, confirmând că pacea pe care trebuie să o căutăm trebuie să se aşeze înlăuntrul nostru şi purcede de la „Dumnezeu, Părintele luminilor”. Pentru pacea de Sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, cere Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, Domnului să ne rugăm.

Această pace care vine de Sus şi care pune stăpânire pe inima omului este, bineînţeles, un dar al harului, însă ceea ce depinde de noi va fi disponibilitatea de a o primi. Aceasta este sinergia, întâlnirea dintre strădania omului şi dumnezeiescul har: „Dumnezeu, Care lucrează în om şi omul care asudă”, vom spune. Or, această pace lăuntrică care este înlăuntrul nostru constituie un obstacol?

Dacă ne aplecăm asupra Sfinţilor Părinţi, cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, de exemplu, vom afla că această pace a inimii, necesară primirii Duhului, este tulburată de gândurile noastre. Gândul rămâne un fenomen ambiguu, antinomic – căci, pe de o parte, el este tocmai amprenta lui Dumnezeu în om, însă, în acelaşi timp, acesta este şi cel care îl desparte de El.

Când vrem să începem să ne rugăm, de exemplu, vor da năvală în noi două feluri de gânduri: fantasmata şi logismoi care manifestă ispite foarte clare cer, fiecare, o luptă specifică. „Fantasmata” vine din grecescul „imagine fără consistenţă”. E vorba despre tulburări, distrageri care vin să ne disperseze atenţia. Apar atunci, exact la momentul rugăciunii, câte o aducere-aminte, o grijă, o imagine... gânduri parazitare care, la limită, ne dau penibila impresie că „aceasta le gândim noi”. Însă mai subtile şi mai tulburătoare, alături de gândurile disparate, vin acele „logismoi” –  gânduri pătimaşe de teamă, de dorinţă, de mânie sau altele care vor trezi în noi o întreagă clocotire emoţională.

Atunci, atât cât ne stă în putere şi fără a uita de recurgerea la dumnezeiescul har, trebuie să începem lupta, pentru a ne face disponibili acestei stări de pace lăutrică atât de propice pentru primirea Duhului.

Cum?

În ceea ce priveşte fantasmata, vorbim despre reapariţia imaginilor mentale produse de amintiri. Ştim prea bine că, în societatea actuală suntem solicitaţi neîncetat de tot felul de imagini, de opinii, de publicităţi sau de propagande etc... Trebuie să ne debarasăm de toate aceste încărcături, iar pentru aceasta rămâne indispensabil un anumit post al simţurilor. Este tocmai ceea ce va constitui valoarea singurătăţii, a reculegerii. Liturghia care ne spală şi ne curăţeşte de toată aglomeraţia de imagini, de senzaţii şi de impresii care nu duc direct spre Dumnezeu, chiar dacă uneori ne pot iluziona. Putem crede uneori, de exemplu, că dacă ne simțim solidari cu lumea suferindă, dacă ne rugăm pentru nefericirea umană, toate ne-ar obliga să fim la curent, să ştim ce se întâmplă în lume, pentru a avea o rugăciune care să fie mai sinceră, în timp ce Dumnezeu ştie de ce are nevoie omul, de ce suferă. Intervenţia noastră implică, desigur, faptul ca noi să-i ascultăm pe oameni, însă nu neapărat intrând în toate detaliile.

Cât despre logismoi, aceştia sunt mişcări lăuntrice de emotivitate, de ataşament sau de revoltă, fiind în parte trezite de dorinţe sau de temeri care precedă cel mai adesea idolatria de sine, încleştată pe voia proprie. Să te eliberezi de aceasta puţin câte puţin înseamnă să încerci să trăieşti pe deplin acest cuvânt din „Tatăl nostru”, care este esenţa însăşi a Evangheliei: „facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”.

Noi asimilăm dumnezeiasca voie cu poruncile – şi este corect, într-un oarecare sens – însă o facem într-un mod mai mult legalist decât duhovnicesc. Este important să înţelegem aici că între Decalog şi Fericiri există o radicală schimbare de optică: „să nu ucizi”, de exemplu, va deveni „fericiţi cei blânzi”. Or blândeţea nu este numai respectarea anumitor reguli, ea este o stare a fiinţei. Reiese de aici că, pentru creştin, poruncile nu vor mai fi reguli de morală ci descrierea, în chip uman, a dumnezeieştilor însuşiri. Să asimilezi în sine dumnezeieştile însuşiri, nu pentru a-I urma lui Hristos în fapte, ci pentru a acţiona după Duhul Lui, sau mai bine să-L laşi să lucreze înseamnă „nu eu trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine”, acesta este scopul.

Nimic nu scapă dumnezeieştii voinţe care este de neînţeles. Iar realitatea ne este adesea greu de acceptat. Există o realitate pe care nu vrem să o acceptăm, dar ne dăm bine seama că acest refuz este cauzat de limitele noastre, de patimi şi de slăbiciuni. Această conştientizare trezeşte în noi nu o pocăinţă adevărată, cea a vameşului, ci o nemulţumire de genul: „cum de o persoană atât de bună ca mine poate face lucruri atât de urâte?!”. Şi pornind de la aceasta, foarte evident, se vor naşte neliniștea, vina, remușcarea şi, în cele din urmă, revolta și un refuz al sinelui. În timp ce ideea de a-ţi iubi aproapele ca pe tine însuţi implică să ai o corectă stimă de sine.

Aşadar, putem refuza realitatea din slăbiciune, însă nu o putem refuza conştientizând că acest refuz este virtute! Cum să accepţi aceste războaie, aceste nenorociri, aceste mizerii, această lume care se destramă? Cum să accepţi aceste boli, infirmităţi, epidemii?... Toate par scandaloase şi, totuşi! Nu este vorba de a face elogiul răului în lume, ci de a recunoaşte că Hristos nu propovăduieşte pacea în sensul pe care îl înţelegem noi: „Vor fi războaie şi zgomote de războaie, iar oamenii se vor topi de groază în aşteptarea a ceea ce-i ameninţă, însă voi bucuraţi-vă şi vă ridicaţi fruntea, căci slobozirea vă este aproape”, spune iarăşi Evanghelia. Bucuraţi-vă nu de răul din lume ci, evident, de semnele înainte-mergătoare a ceea ce va fi adevăratul bine, Împărăţia ce va să fie: această Împărăţie a lui Dumnezeu care este înlăuntrul nostru.

În această perspectivă, există în ordinul uman un rău, după Sfântul Casian, care dinaintea Veşniciei nu este neapărat negativ. Totul este o chestiune de eliberare, de lepădare de sine şi de disponibilitate. Este des întâlnit ca oameni închişi în lagăre să mărturisească faptul că în aceste circumstanţe s-au simţit cel mai împăcaţi şi mai aproape de Dumnezeu. Şi suntem obligaţi să recunoaştem că poate nu în circumstanţele omeneşte cele mai fericite ale vieţii noastre am avut viaţa „lăuntrică” cea mai profundă şi cea mai bogată.

Nu este vorba despre a fi masochiști, de a confunda nevoinţa, ci este vorba despre a căuta unicul necesar, fără a ne preocupa de dificultăţi şi de probleme, ştiind că suferinţa care poate apărea pe cale este acolo ca o piatră de încercare pentru a ne ridica din starea lăuntrică în care suntem. Suferinţele apărute vor fi atunci trăite ca indicii ale luptelor noastre, ale înfrângerilor şi sporirilor noastre. Încercări inevitabile pe calea care duce la Dumnezeu.

Iar pentru noi, monahi şi monahii, există poate un al treilea nivel al dumnezeieştii voi. Câteodată suntem puşi în slujba lui Dumnezeu fără a ne da prea bine seama dacă ne punem în slujirea Lui după cum ne cheamă El sau după cum dorim să-I slujim Lui. Putem uneori să realizăm că în timpul existenţei noastre am construit, pe nesimţite, un proiect duhovnicesc, desigur valabil, admirabil chiar, dar care nu era decât al nostru. Atunci ne putem confrunta cu prăbuşiri, conflicte, necazuri. Atunci putem să ne găsim dinaintea unei crize duhovniceşti reale. Însă putem aborda adevăratul început, cel la care ne pofteşte Dumnezeu.

Şi, deoarece cuvântul nostru este cel despre pacea lăuntrică, am putea reaminti, pentru a concluziona, că atunci când Hristos apare ucenicilor Lui după Înviere este precizat că o face „toate porţile fiind închise”, spunându-le „Pacea fie cu voi”. Atunci când ne dăm seama că toate ieşirile, toate speranţele umane sunt închise şi când nu mai avem nicio nădejde în cele ale lumii, cele ale raţiunii noastre, cele chiar ale vederii duhovniceşti, în momentul acestei mari înfrângeri, al acestui eşec – dacă ştim să îl acceptăm ca voie a lui Dumnezeu – putem descoperi că Hristos este acolo şi că, în adâncul necazului nostru, ne spune, în cele din urmă: Pacea fie cu tine!

(Părintele Victor, egumen al Mănăstirii La Faurie)

Ultimele din categorie