În fiecare an, pe 5 iulie, Biserica proslăvește pe unul din marii cuvioși din calendar, Sfântul Atanasie Athonitul, întemeietorul vieții de obște din Sfântul Munte Athos. Cu ceva vreme în urmă m-am învrednicit să îmi plec genunchii înaintea locului unde trupul său cinstit așteaptă Învierea de obște, în Marea Lavră, ctitoria sa, rememorând la fața locului istoria unei vieți cu totul excepționale puse în slujba dorului după Cer a lui și a obștii sale monahale.În biserica mare, care păstrează încă lespezile originale, se află mormântul Sfântului Atanasie unde m-am închinat simțind o prezență vie în preajma vremelnicei sale case în piatră. Chilia lui a devenit paraclisul unde se fac, de o mie de ani, tunderile în monahism, fără excepție, şi locul în care se împart ascultările comunitare la începutul fiecărui an, după obiceiul muntelui călugărilor. Mormântul său a rămas neatins. Se spune că de câte ori s-a încercat deschiderea lui, au ieşit scântei care i-au risipit pe cei din preajmă. Sfântul Atanasie, alături de alți mari sfinți cuvioși precum Teodosie cel Mare, Antonie cel Mare, Macarie Egipteanul, Eftimie cel Mare, Pavel Tebeul, Efrem Sirul au rămas pentru monahii din toate timpurile repere de neclintit. Deși toți au fugit de mărirea lumii, de slava deșartă, de onoruri, laude ori funcții, conștiința Bisericii i-a păstrat în necurmată amintire. Toți smeriți, dar toți mari în Împărăția Cerurilor căci mari le-au fost dragostea, jertfa, pe măsură însă şi bucuria răsplătirii, căci acum se împărtăşesc din iubirea Preasfintei Treimi. De ce au apucat pe un asemenea drum spre a urca la cer, sfinții cuvioși? Au disprețuit ei lumea, familia? Au ales o cale mai lesnicioasă de a se întâlni cu Părintele Luminilor? Unii, poate, vor spune că da! Monahismul pare o modalitate comodă de mântuire pentru cei ce nu vor să se „complice” cu întemeierea unei familii, griji, copii, serviciu, obligații socio-profesionale. Și totuși nu este așa, căci monahul nu disprețuiește lumea, nu se retrage din ea din pricina neputinţei de a-şi asuma responsabilitățile sociale. De acolo, din „pustie”, călugărul se roagă pentru întreaga lume, plânge și înalță smerite rugăciuni pentru frații aflați în iureșul unei existenţe care tinde din ce în ce mai accentuat spre însingurare și izolare de Dumnezeu. În ultimul timp se observă o îngrijorătoare indiferență a celor tineri faţă de viața de mănăstire; nici chiar absolvenţii unei școli teologice nu manifestă o atracție deosebită în acest sens. Nu știm dacă pilda sfinților cuvioși pomeniți anterior prezintă înaintea tinerilor de astăzi vreun interes oarecare. Poate, cel mult, le citesc viața sau nevoințele din curiozitate, uneori catalogându-i drept „ciudați”. În unele țări ortodoxe lipsa personalului monahal a dus la situații atipice: preoți de mir slujesc în chinovii. La noi, încă este bine: există tineri, ce-i drept, din ce în ce mai puțini, care se îndreaptă spre călugărie. Dar, dacă privim în viitor cu sinceritate și responsabilitate, ne paște aceeași situație. Ca unul ce aparţin „tagmei” monahale, voi fi bănuit, probabil, că aș vrea să fac „prozelitism”, atenționând asupra faptului că monahismul nu mai prezintă același interes în ochii societăţii contemporane. Găsesc de cuviință că trebuie spuse aceste lucruri, căci lipsa ori diminuarea viețuirii călugăreşti poate constitui un semn al slăbirii trăirii duhovnicești sau chiar al secularizării unei societăți. Citind despre Sfântul Antonie cel Mare, m-am întrebat cum de a reușit să strângă în jurul său o obște impresionantă: aproximativ zece mii de ucenici au părăsit lumea, alăturându-se, în sihăstrie, Cuviosului. Aceeași întrebare mi-am pus-o în cazul Sfântului Paisie de la Neamț, trăitor în veacul al XVIII-lea. Și el a adunat în juru-i cam o mie de ucenici de diverse etnii: români, ruși, greci, sârbi, majoritatea tineri. Oare tinerii acelor vremuri nu aveau aceleași aspirații ca și astăzi? Sau pe ei nu îi ispiteau, precum pe cei ai zilelor noastre, gloria, banii ori plăcerile?

Astăzi, cum să mai intereseze călugăria, bazată pe pocăința sistematică – botez al lacrimilor – când societatea contemporană se lasă dominată de plăcere, lux, bani, putere?! Cum să renunțe omul la toate, urmând un drum îngust, plin de nevoințe, lacrimi, supunere, câtă vreme contemporaneitatea a transformat plăcerea și puterea în adevărați idoli? De aceea există oameni care nu înțeleg sensul monahismului, acuzându-i pe cei ce au luat îngerescul chip spre mântuire că ar fi incapabili să-şi stabilească un alt rost. Dar oare scopul suprem al existenţei pământene nu este de a ajunge cât mai aproape de Dumnezeu? Or, retragerea călugărului în mănăstire tocmai asta urmărește: petrecerea unei vieți cât mai aproape de Prototip. În rânduiala tunderii în cinul monahicesc una din rugăciuni îndeamnă pe cel călugărit: „… te povățuiesc la viața cea mai desăvârșită să ajungi, fiindcă ai ales să te apropii și să slujești Domnului”.

Cu toate acestea, nu putem să învinuim doar laicatul de indiferență, „emancipare” sau secularizare. Poate că este și vina noastră, a monahilor de azi, că nu reușim să oferim pilde vii, de trăire autentică, redeșteptând interesul mirenilor spre o astfel de cale. Poate că uneori, căzuți în grijile „Martei”, am uitat de dictonul „ora et labora”, roagă-te și muncește! Grijile și lipsurile mari ale unor mănăstiri, vidul administrativ generat de regimul comunist ateu a făcut ca uneori obștile monahale să inverseze apoftegma arhicunoscută în „muncește și te roagă”. Societatea umană secularizată trebuie să găsească în mănăstiri o viaţă autentic creştină, câte un colţ rupt din rai şi mai ales sfinţenia lui Dumnezeu.Monahismul este inima Bisericii, maximalism creştin, model de comuniune de viaţă şi iubire. Acestea sunt valorile pe care călugării trebuie să le prezinte societății. Monahul are datoria de a-L prezenta pe Dumnezeu lumii, însă, pentru aceasta, este nevoie ca el să trăiască mai întâi în prezenţa lui Dumnezeu. Aceasta este modalitatea de a  face pământul Cer!