Există duhovnici, ca școală de duhovnicie, și aceasta nu de acum, ci din primele veacuri creștine. Adică există o anumită viziune, mai aspră, a duhovnicului asupra subiecților săi și o viziune mai îngăduitoare. Avem în față pe Sfântul Vasile cel Mare, care era foarte aspru cu sine, dar și cu penitenții săi. Pentru anumite păcate oprirea de la Împărtășanie era făcută pe un termen lung. A venit mai târziu Sfântul Ioan Postitorul, care a amendat, într-un fel, canoanele Sfântului Vasile cel Mare și a scurtat termenul de interdicție de acces la Sfintele Taine. În schimb, a recomandat zile de post mai multe, printr-un fel de compensație.

Așa încât și în ziua de astăzi îi avem pe marii noștri duhovnici, unii sunt mai exigenți, mai aspri, iar alții mai puțin exigenți, dar nu extremiști. Duhovnicul îți dă un canon și tu trebuie să-l execuți, pentru că, dacă nu-l execuți, păcătuiești. Important este la ce duhovnic ai mers și cum ai plecat de la el, dar nu putem vorbi de extremism. Duhovnicul are libertatea să aplice canoanele ca un judecător.

Ele nu sunt foarte fixe și atunci, în funcție de subiect și de pocăința acestuia (dacă-i pare rău, dacă varsă o lacrimă), duhovnicul are latitudinea să-i dea un maxim, dacă este mai îndărătnic și are nevoie de mai multă îndreptare, sau să-i dea un minim, iar la a doua vizită să-l absolve complet. Dacă penitentul este pus pe îndreptare și cu adevărat făgăduiește să se îndrepte, atunci vine cu „buretele”, ca Dumnezeu, și șterge „tăblița”.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea, izvor de putere în încercările vieții, Editura Doxologia, Iași, p. 76)