Această transformare a părţii pătimitoare a sufletului, precum şi reîntoarcerea sa la o viaţă firească, au constituit obiectul unei controverse dogmatice între Sfântul Grigorie Palama şi filosoful Varlaam, în secolul al XIV-lea.

Varlaam, care condamna rugăciunea practicată de isihaşti, considera că nepătimirea este o mortificare a părţii pasionale a sufletului şi nimic mai mult.

Sfântul Grigorie însă, care avea experienţa personală a rugăciunii isihaste şi exprima întreaga experienţă a Bisericii, a respins această interpretare: „Dar noi, o, filosofule, am fost învăţaţi că libertatea de patimi nu este omorârea părţii pasionale, ci îndreptarea ei de la cele rele la cele bune, spre cele dumnezeieşti”. Astfel, liber de patimi „este cel ce a lepădat obiceiurile rele, dar e bogat în cele bune, cel care-şi supune partea irascibilă şi concupiscentă – care la un loc formează partea pasională – părţii cugetătoare a sufletului, aşa cum cei pătimaşi îşi supun partea cugetătoare celei pasionale”. Omul nepătimitor este „plin de virtuţi”, iar cel pătimitor e „covârşit de plăceri păcătoase”.

Cu ajutorul părţii cugetătoare a sufletului şi a înţelegerii duhovniceşti a lucrurilor create, omul dobândeşte cunoştinţa despre Dumnezeu, în timp ce, cu ajutorul părţii pasionale, omul „câştigă virtuţile, în concupiscenţă [înclinare către plăceri senzuale, trupești] sădind iubirea curată, iar în partea irascibilă – răbdarea”. 

Astfel, nepătimirea înseamnă transformarea părţii pasionale a sufletului, cucerirea sa de către raţiune, care este prin fire menită să conducă în aşa fel încât „să evite tot ce e rău, cultivând amintirea lui Dumnezeu şi împlinind poruncile Lui – calea spre desăvârşita iubire de Dumnezeu”. Înţelegem, deci, că partea pasională a sufletului nu e nicidecum mortificată, ci se bucură de viaţă şi de o putere deosebită.

(Mitropolitul Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: Știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, pp. 344-345)