Și cei sporiți duhovnicește se folosesc când își taie voia

Trebuie să existe recunoaștere. Recunoașterea plătește multă nevoință. Unul care nu poate să facă nevoință o recunoaște. „Am nevoie să mă ierți nu pot să fac”, zice lui Hristos. „Nu contează, nu fi supărat” (îi spune Hristos).

Apoftegme ale Sfântului Paisie Aghioritul

Cu cele pe care le văd și le aud, aș fi înnebunit dacă nu le-aș fi înfruntat pe toate cu gândul că ultimul cuvânt îl are Dumnezeu.

Baza vieții duhovnicești sunt gândurile bune.

Era un ucenic român în schitul românesc, foarte ascultător. Nu zicea niciodată nu. Oricine avea nevoie, îl lua pe el. Într-o zi, cum se nevoia el cu ascultarea, ca să nu zică nu nimănui, seara s-a așezat pe bordura Bisericii obosit. Și atâta a fost. Acolo s-a terminat. Când părinții l-au găsit mort, au început a spune: „Dar acum zece minute l-am avut la grădină”. „Și eu acum o oră l-am luat la pescuit” și altul la cuptor și alții în altă parte. Și atunci au înțeles de ce a murit ucenicul. Și bineînțeles ucenicul s-a dus la cer, dar oare cum vor rezolva responsabilii mănăstirii cu Dumnezeu după aceea?

M-am dus și l-am vizitat pe un monah vecin cu mine. Nu-l mai vizitasem înainte deloc. Era bun călugăr și nevoitor. Îmi zice:

– Sunt bătrân, ca mâine va să mor și nu am făcut nimic în viața mea. Toți oamenii fac ceva în viața lor. Când se vor înfățișa înaintea lui Dumnezeu ceva vor avea. Eu însă nu am nimic. În timp ce zicea acestea îi curgeau lacrimile din ochi.

– E, toate câte facem, i-am răspuns, le facem ca să ajungem la această concluzie, la acest nimic. Oricâtă nevoință am face, la această concluzie trebuie să ajungem, că suntem nimic, la ce-ți vor folosi toate celelalte?”. Și era nevoitor.

Cum să-i învățăm pe monahi lepădarea de lume când noi avem relații cu rudele. Numai cu cuvintele?

Și cei sporiți duhovnicește se folosesc când își taie voia.

Osânda înseamnă să fii departe de Dumnezeu. Pedeapsa pentru copilaș este să fie departe de mama lui.

Vechii monahi aveau simplitate, cei de astăzi au logică și nu cred atât de mult în minuni.

Cei mai mulți oameni sunt atât de absorbiți de cele pământești încât nu simt deloc dragostea lui Dumnezeu.

Trebuie să existe recunoaștere. Recunoașterea plătește multă nevoință. Unul care nu poate să facă nevoință o recunoaște. „Am nevoie să mă ierți nu pot să fac”, zice lui Hristos. „Nu contează, nu fi supărat” (îi spune Hristos).

*** Din tradiția ascetică și isihastă a Sfântului Munte, 2011

De la același autor

Ultimele din categorie