Este același lucru cu a-ți reface rânduiala vieții exterioare și a preocupărilor în spiritul noii vieți. Când omul este dedat păcatului, toate puterile sufletului și toate funcțiunile trupului slujesc acestui păcat și, la fel, modul de viață de acasă și din relațiile exterioare sunt pătrunse de același duh. Dar, dacă după convertire păcătosul nu renunță la preocupările sale de dinainte și la vechiul său mod de viață, atunci acestea îl readuc cu ușurință la cele vechi. Trebuie reclădit totul și noile rânduieli trebuie introduse pretutindeni. Așadar, ochiul era obișnuit să privească ceea ce hrănea păcatul, urechea – să audă ceea ce măgulea patimile, și celelalte simțuri erau, de asemenea, unelte ale înclinațiilor vicioase. Acum trebuie, dimpotrivă, să le facem unelte ale adevărului. Fie ca ochiul să vadă, în loc de imagini mârșave, înfățișarea Înfricoșătoarei Judecăți... Fie ca urechea să audă cântări bisericești, în loc de cântece ademenitoare și altele. (...) În acest fel trebuie să-ți revezi întreaga conduită și toate preocupările și peste toate să-ți așezi ca regulă să faci tot ce îți cere spiritul noii vieți. 

Acest gen de noi preocupări sunt ca un plasture pe rană pentru sufletul rănit de păcate, care caută vindecare!... Cel care, rămânând la vechile obiceiuri, vrea să se curățească de patimi, acela degeaba se amăgește cu speranțe zadarnice. De ce Maria Egipteanca nu s-a întors în Egipt, ca să se mute în pustiile de acolo, ci a plecat în pustiul de după Iordan? Fiindcă, înainte de a ajunge la pustiul egiptean, ar fi trebuit să se întâlnească cu vechile lucruri, și abia dac-ar fi putut rezista ademenirilor păcatului, venite de acolo... Așa trebuie să procedeze fiecare. Punând început bun întru îndreptare, trebuie să te lepezi de toate cele dinainte și să-ți așezi noi rânduieli și noi obiceiuri. Astfel, înclinațiile păcătoase și patimile vor fi asuprite și subjugate.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Învățături și scrisori despre viața creștină, Editura Sophia, București, 2012, pp. 117-118)