Mărturisirea trebuie să fie smerită

Se cuvine să te mărturisești întru smerenie, cu multă umilință și cu inima zdrobită. Căci „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi" (Psalmul 50. 18).

Se cuvine să te mărturisești întru smerenie, cu multă umilință și cu inima zdrobită, precum și-a mărturisit femeia desfrânată păcatele ei, precum cananeanca şi precum se ruga vameşul, pentru ca Dumnezeu să primească mărturisirea ta şi să-ţi dea iertarea păcatelor. Căci „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi" (Psalmul 50. 18).

Această smerenie şi umilinţă trebuie să le arăţi încă şi atunci când te mustră duhovnicul pentru vreun păcat al tău, păstrând tăcerea şi fără să te mânii şi nici tăindu-i vorba, ci primind dojana cu bucurie, ca şi când ţi-ar face-o însuşi Dumnezeu. Ce zic, să o primeşti cu bucurie?

Dacă s-ar putea, ar trebui să cazi la pământ ca un vinovat şi să-i scalzi picioarele cu lacrimile tale. Cum te sfătuieşte Sf. loan Scărarul: „Fii, şi în purtare şi în cuget, ca un păcătos, la mărturisirea ta, căutând spre pământ şi, de este cu putinţă, să scalzi în lacrimi picioarele celui ce te lecuieşte, ca pe ale lui Hristos" (Cuvântul 4).

(Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet, Editura Fotini, 2007, p. 160)

De la același autor

Ultimele din categorie