Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale (Mc. 2, 5)

E limpede că paraliticul a fost adus la Iisus Hristos pentru a fi vindecat de boală - iar Iisus Hristos mai întâi îi vindecă sufletul de păcate, iar după iertarea păcatelor i-a zis: scoală-te, ia-ţi patul şi mergi la casa ta (Mc. 2, 11). Ce să însemne un asemenea fel de tămăduire? Înseamnă că bolile care ne lovesc sunt urmări ale păcatelor noastre şi că nu se poate să scăpăm pe deplin de boli dacă nu ne curăţim mai întâi de păcate, întrucât nu pot fi înlăturate urmările fără a fi înlăturate mai întâi pricinile. Întrucât şi acum sunt adeseori printre noi numeroşi bolnavi, care caută mijloace împotriva bolilor lor, spre zidirea şi folosul de obşte vom sta de vorbă despre strânsa legătură dintre păcatele noastre şi bolile trupului.

Chiar să fie între păcate şi suferinţele trupului o legătură atât de strânsă, încât bolile trupeşti mai mult sau mai puţin îndelungate sunt urmare a păcatelor? Chiar aşa, între boli şi păcate este legătura următoare: păcatul este pierzător pentru suflet, iar totodată e stricător şi pentru trup. Sfântul Apostol spune despre păcat: plata păcătuiţii este moartea (Rom. 6, 23), adică păcatul, ca un tiran necruţător, adună dare de la oamenii ce-i slujesc — şi toţi îi slujesc. Această dare este moartea. Aşadar, moartea este o dare pe care suntem nevoiţi s-o plătim păcatului, iar morţii îi premerg aproape întotdeauna boli mai mult sau mai puţin îndelungate. De aici se vede că între păcat şi boli este o legătură cât se poate de strânsă. Dacă n-ar fi păcat, n-ar mai fi bolile şi moartea. Tocmai de aceea, în veacul viitor nu vor mai fi boli. Moarte nu va mai fi, nici plângere, nici strigăt, nici durere (Apoc. 21, 4), dă mărturie Ioan, văzătorul tainelor, în dumnezeiasca Apocalipsă. Adeseori, pentru păcatele omeneşti însuşi Dumnezeu trimite nemijlocit boli: de pildă, dă satanei spre istovirea trupului (I Cor. 5, 5), cum s-a întâmplat cu incestuosul pomenit în prima Epistolă a Apostolului Pavel către Corinteni, sau îl lipseşte de folosinţa anumitor simţuri şi mădulare, sau îl supune altor feluri de boli. Atunci, bolile sunt o lucrare a bunătăţii lui Dumnezeu, Care nu voieşte moartea veşnică a păcătosului, ci ca acesta să se întoarcă din calea sa cea rea şi să fie viu (v. Iez. 33, 11). Oamenii se înşală cum nu se poate mai rău cu dulceaţa vremelnică a păcatului, însă Dumnezeu, în bunătatea Sa, nu vrea pierzarea noastră veşnică, ci vrea să-i facă pe toţi părtaşi ai fericirii - dar cum să facă asta, dacă omul nici nu vrea să bage în seamă fericirea viitoare şi chinurile veşnice şi dacă e dedat cu toată fiinţa sa dis-tracţiilor şi satisfacţiilor pământeşti? El se simte în plinătatea puterilor şi crede că trebuie să trăiască aici aşa cum vrea, atâta timp cât este în viaţă. Cum să-l faci să se gândească la Dumnezeu, la viaţa veşnică pentru care a fost zidit, cum să-l faci să primească credinţa şi virtutea în aşa fel încât acestea să devină viata inimii lui? Atunci, bolile şi suferinţele sunt mijlocul cel mai bun. Ajunge să ne uităm la un om bolnav ori lovit de altă nenorocire ca să ne încredinţăm cât de binefăcătoare sunt uneori pentru noi bolile şi nenorocirile.Într-o asemenea cercetare dumnezeiască, omul intră în sine însuşi, vede că e nimicnic şi degrab trecător, ca iarba, ca floarea câmpului (Is. 40, 6), că toate cele pământeşti sunt pulbere şi deşertăciune, că numai Dumnezeu şi virtutea sunt veşnice, că omul are neapărată nevoie în această viaţă să-I slujească lui Dumnezeu în duh şi în adevăr şi să-şi adune fapte bune pentru viaţa veşnică.

Fraţilor! Cu toţii suntem bolnavi sau nefericiţi într-o privinţă sau alta, şi cu toţii dorim, din firescul instinct de conservare, să fim sănătoşi şi în bunăstare. Să ne amintim că bolile noastre, fiind adesea, în ce priveşte obârşia, rodul propriilor noastre fărădelegi, al propriei noastre lipse de prevedere sau vieţi neînfrânate, sunt la fel de des, în ce priveşte puterea şi lungimea, pedeapsă dumnezeiască pentru păcatele noastre. Dacă vrem să scăpăm de boli, trebuie mai întâi să nimicim pricina lor lăuntrică, păcatele: atunci, nenorocirea dinafară va trece de la sine. Să ne amintim că bolile şi moartea n-ar fi în neamul omenesc dacă prin primul om n-ar fi intrat în lume păcatul. Oamenii n-au decât să-şi închipuie ce pricini ale bolilor vor, dar dacă vor pătrunde în miezul lucrurilor vor ajunge la cea mai însemnată dintre pricinile lor, şi anume la faptul că firea trupului omenesc a fost cândva vătămată puternic, fiind vătămată şi acum de o anumită putere lăuntrică duşmănoasă, şi tocmai de aceea este atât de simţitoare chiar şi faţă de cele mai mici schimbări ale stihiilor, tocmai de aceea a devenit atât de slabă şi lesne de stricat.

Acum este vreme de tămăduire a sufletului. Aşadar, să fugim de păcate, care fac sufletul să se îmbolnăvească şi să sufere, şi tămăduirile noastre degrabă vor răsări (Is. 58, 8). Amin.

(Sfântul Ioan de Kronstadt, Cuvinte la Postul Mare, Editura Sophia, București, pp.108-111)