Astăzi, Sfânta Biserică prăznuieşte pomenirea preacuviosului Ioan de la Rila, Făcătorul de minuni.

Acest mare bineplăcut al lui Dumnezeu este una din cele mai scumpe comori duhovniceşti din Bulgaria. Preacuviosul Ioan este slava şi frumuseţea Bisericii Bulgare.

Lumina lui harică se revarsă departe peste graniţele Bulgariei. El este cinstit, pe lângă Biserica Bulgară, de toate Bisericile Ortodoxe şi mai ales de Biserica Rusă. În Rusia există oraşul Râlsk întemeiat în cinstea Sfântului Ioan de le Rila.

La sfârşitul Războiului de eliberare, conducerile bisericească şi civilă ale Bulgariei au dăruit Bisericii Ruse mâna dreaptă a marelui făcător de minuni de la Rila, care până acum se află în Rusia.

Dar mai ales a început să fie cinstit preacuviosul Ioan în pământul nostru rus odată cu apariţia luminătorului bisericesc părintele Ioan de Kronstadt, care a purtat acelaşi nume. Slava duhovnicească a acestui mare păstor în mare măsură se datorează ocrotitorului lui ceresc, preacuviosul Ioan de la Rila.

Părintele Ioan de Kronstadt îl iubea foarte mult, se asemăna lui prin vieţuirea asemenea îngerilor şi ca semn de adâncă evlavie, ridica în cinstea preacuviosului Ioan biserici şi altare. Nu putem trece cu vederea, iubiţilor întru Hristos fraţi şi surori, asemănarea izbitoare pe care o vedem în vieţile acestor doi mari drepţi.

Când diavolii aduceau lupte precuviosului Ioan, iar oamenii îl ocărau, el răbda toate acestea cu blândeţe şi smerenie. Când precuviosul Ioan era deja dăruit de Dumnezeu cu marile daruri ale Sfântului Duh, la el au adus odată un îndrăcit şi-l rugau să se roage pentru tămăduirea bolnavului.

Dar Sfântul Ioan a zis: „Cine sunt eu, ca să îndrăznesc să fac un lucru, care este mai presus de puterile mele? Eu sunt atât de păcătos, că nu sunt vrednic nici măcar să-mi ridic ochii la cer”. Totuşi, îi cereau în continuare să se roage.

Preacuviosul a fost de acord, dar cu condiţia ca împreună cu el să se roage şi ceilalţi. Şi cum precuviosul Ioan a ridicat mâinile sale către Dumnezeu, duhul rău a ieşit din cel îndrăcit. În acelaşi fel şi părintele Ioan de Kronstadt, asemenându-se Făcătorului de minuni de la Rila şi datorită smereniei lui adânci, cerea şi altora să se roage împreună cu el pentru cei bolnavi.

Odată, el a fost foarte defăimat prin cuvinte urâte de un cântăreţ al catedralei „Sf. Andrei” unde părintele Ioan era paroh. Păstorul din Kronstadt, în loc să-l alunge pe cântăreţul obraznic, a început să-l roage să se liniştească, să se aşeze şi să discute în pace şi dragoste. Dar cântăreţul îl certa atât de tare, încât minunata smerenie şi blândeţea îngerească a părintelui Ioan n-a avut nici un efect asupra lui, până când la părintele Ioan a intrat alt cântăreţ, educat şi învăţat, care imediat l-a oprit pe conslujitorul grosolan strigând: „Auzi, mujicule, cum îndrăzneşti să-ţi superi parohul?”.

Mulţi ani, părintele Ioan a răbdat smerit hulele şi clevetirile teribile de la ajutorul său, protoiereul şi chelarul catedralei „Sfântul Andrei”. El putea să ceară Sfântului Sinod, al cărui membru era chiar în acea vreme, să-l mute de la el în alt loc pe părintele chelar, dar părintele Ioan nu se plângea nimănui şi tăcea.

Când părintele Ioan s-a îmbolnăvit de moarte, în suferinţa grea în care se afla şi cerea când să-l pună în fotoliu, când să-l aşeze pe pat, aflând de suferinţa lui, părintele chelar s-a căit. Conştiinţa l-a mustrat. El a venit la părintele Ioan să-i ceară scuze şi să se ierte cu el. În acel moment părintele Ioan stătea semiconştient în fotoliu. Când i s-a spus că a venit părintele chelar, atunci părintele Ioan şi-a adunat ultimele puteri, s-a ridicat, s-a apropiat de părintele chelar, i s-a închinat şi i-a sărutat mâna.

Această mare smerenie a avut un efect atât de mare asupra părintelui chelar, încât ochii i s-au umplut de lacrimi, iar el a căzut la picioarele părintelui Ioan. Din acel moment el a început să spună tuturor că părintele Ioan este un mare bineplăcut al lui Dumnezeu şi că este asemenea cu drepţii care au existat în Biserica Ortodoxă din primele veacuri ale creştinismului.

Cu ce învăţătură mântuitoare trebuie să rămânem, iubiţilor, din toate cele spuse? Dacă un asemenea luminător ca părintele Ioan de Kronstadt se asemăna preacuviosului Ioan de la Rila şi învăţa de la el viaţa îngerească, atunci cum noi, oameni păcătoşi, nu trebuie să ne asemănăm lui, nu trebuie să învăţăm de la el virtuţile creştineşti?

La aceasta ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, şi urmaţi-le credinţa” (Evrei 13, 7).

Cu ce trebuie să ne asemănăm şi ce, mai ales, trebuie să învăţăm de la preacuviosul Ioan de la Rila? El era întruchiparea smereniei. Nu în zadar în primele cuvinte ale troparului cântat în cinstea preacuviosului Ioan el este numit temelia pocăinţei.

Iar ce poate fi temelia, dacă nu smerenia? Domnul a binevoit să pună anume smerenia ca temelie întregii noastre vieţi creştineşti, pentru care a şi zis: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor” (Matei 5,3).

Iată de ce Domnul, pentru a ne uni cu El, ne cere aceeaşi smerenie, când zice: „Veniţi la Mine...şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 28 -29).

Pentru a dobândi această smerenie şi mai ales în faţa sfintei Biserici Ortodoxe, ne cheamă preacuviosul Ioan nu doar prin viaţa lui, ci şi prin scrierile sale. În învăţăturile sale, ajunse până în zilele noastre, preacuviosul Ioan ne roagă să păstrăm cu sfinţenie învăţătura Bisericii şi să nu ne îndepărtăm de ea cu nici o iotă.

Iar într-o epistolă îl povăţuieşte pe ţarul bulgar Petru şi prin el pe noi toţi, să cădem cu pocăinţă la picioarele Maicii noastre Biserica. Iată ce smerenie faţă de Biserică ne cere preacuviosul Ioan.

Dar, vai, cât de rar se întâlneşte între noi asemenea smerenie! Cât de mulţi ortodocşi, în loc de smerenie, au mândrie în ce priveşte Maica noastră Biserica şi învăţătura ei.

În ultima vreme, ca niciodată, un indiciu caracteristic al vieţii noastre nu este credinţa ortodoxă, ci cea eretică. Avem în vedere multitudinea ereziilor care tulbură Biserica Ortodoxă din toate părţile.

Sunt, de exemplu, mulţi asemenea ortodocşi care cred în Hristos, iar existenţa diavolului o neagă. Dar dacă diavolul şi duhurile lui rele nu există, atunci de ce se povesteşte în Evanghelie atât de mult despre izgonirea diavolilor din oameni de către Hristos, despre tămăduirea de către El a îndrăciţilor?

Mai mult, Sfântul Ioan Teologul spune în prima sa epistolă: „Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului” (I Ioan 3, 8). Astfel, prin negarea existenţei diavolului, noi negăm dogma fundamentală a credinţei noastre - despre venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, pentru răscumpărarea şi izbăvirea noastră de diavol, căci altfel apariţia lui Hristos în lume devine de prisos.

În simbolul credinţei noi mărturisim adevărul dogmatic despre Biserică, spunând: „Cred întru Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Dar mulţi dintre creştinii ortodocşi răstoarnă această dogmă, spunând că ne mântuim nu numai în Biserica Ortodoxă, dar şi în cea catolică şi în cea luterană şi în orice adunare sectară.

Aceşti aşa numiţi „creştini ortodocşi” nu vor să ştie că Harul renăscător al Sfântului Duh, pe care-l primim la Botez prin Taina sfintei Mirungeri, lucrează şi ne mântuieşte doar în Biserica Ortodoxă.

Precum în arca lui Noe s-au salvat de potop numai cei care se aflau în ea şi care preînchipuia sfânta noastră Biserică, aşa şi acum primim mântuire numai aici, în Biserica Ortodoxă, şi niciunde în altă parte.

Din păcate, în Biserica Rusă se întâlnesc asemenea „teologi” care afirmă că dogmele Bisericii Ortodoxe, ca orice ştiinţă, sunt supuse dezvoltării, schimbării, distrugerii şi înlocuirii cu formulări noi.

Dar, în esenţa lor, dogmele noastre sunt cuvintele lui Hristos, ele, precum mărturiseşte Epistola patriarhilor răsăriteni, sunt luate din Evanghelie. Prin urmare, dacă spunem că dogmele sunt supuse dezvoltării, atunci înseamnă să afirmăm că şi cuvintele lui Hristos, cuvintele Evangheliei, sunt supuse schimbării.

Astfel, vedem pe faţă nu doar tendinţa spre distrugerea tuturor dogmelor Bisericii Ortodoxe, dar şi sacrilegiul privitor la gândul că se pot schimba cuvintele lui Dumnezeu însuşi, ca ceva nedesăvârşit, supus dezvoltării, pe când Domnul a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece” (Matei 24, 35).

Noi ştim ce rău este modernismul în Biserică cu tendinţa lui de a convoca al VIII-lea sinod ecumenic. Ne întrebăm, pentru ce caută moderniştii să adune acest sinod? Pentru ca să instituie episcopatul căsătorit, să permită a doua căsătorie a clericilor, să slăbească, dacă nu să distrugă de tot monahismul, să scurteze posturile, sărbătorile şi durata slujbelor.

Aceşti modernişti, sub numele de înnoitori şi zicându-şi „biserică vie”, au tulburat de curând groaznic Biserica Rusă. Şi unii, şi alţii au provocat mari neînţelegeri bisericeşti şi diferite dezastre în Rusia.

Ce pierzare pregăteau ei Bisericii Ruse, se vede din aceea că înnoitorii subminau cel mai important fundament al exisetnţei Bisericii Ortodoxe - sfintele canoane - căci încuviinţau episcopatul căsătorit, a doua căsătorie a preoţilor şi introduceau alte noutăţi anticanonice.

Este clar că şi unii şi alţii voiau să distrugă ceea ce a fost aşezat la cele şapte Sinoade ecumenice, nu numai de Sfinţii Părinţi ai Bisericii, dar de Dumnezeu însuşi prin Duhul Sfânt, căci aşezămintele acestor sinoade au derivat din împlinirea cuvintelor apostoliceşti: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă” (Fapte 15,28).

Păstrarea credinţei ortodoxe sau a învăţăturii bisericeşti, străină de orice erezii şi modernism, este izvorul tuturor milostivirilor nespuse ale lui Dumnezeu. Dar ce înseamnă să păstrăm această învăţătură şi credinţă?

Aceasta înseamnă să păzim învăţăturile preacuviosului Ioan de la Rila, adică să avem smerenie către Biserica noastră Ortodoxă, care este mijlocul mântuirii noastre şi al dobândirii tuturor bunurilor de la Dumnezeu, atât cele trecătoare, cât şi veşnice.

De aceea să năzuim din toate puterile, iubiţilor, să dobândim această smerenie, la care ne cheamă atât de mult marele bineplăcut al lui Dumnezeu şi pe care o doreşte atât de mult.

De altfel, preacuviosul Ioan ne cheamă nu numai să ne smerim în faţa Bisericii. El ne cheamă să ne smerim şi în faţa semenilor noştri. Prin exemplul vieţii personale, preacuviosul Ioan ne arată cu câtă smerenie trebuie să ne purtăm faţă de neajunsurile şi chiar faţă de răutatea arătată nouă de aproapele nostru.

O, dacă am ţine minte întotdeauna şi am păstra cu sfinţenie această smerenie a preacuviosului Ioan! Atunci n-ar fi certuri între noi, n-ar fi nici acele necazuri care adesea apar în viaţă, din cauza mândriei noastre.

Iată de ce Sfinţii Părinţi ai Bisericii mărturisesc că toate necazurile noastre şi tot răul sunt slobozite de Providenţa lui Dumnezeu, pentru mândria noastră, pentru înălţarea noastră înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor; căci toată purtarea de grijă a lui Dumnezeu este îndreptată spre a ne smeri.

De aceea să respingem cu orice preţ mândria, iubiţilor întru Hristos fii, izvorul principal al tuturor patimilor şi necazurilor noastre. Să năzuim din toate puterile să ne asemănăm totdeauna smereniei preacuviosului Ioan, marelui făcător de minuni de la Rila, de la al cărui sfârşit numărăm astăzi o mie de ani.

Pentru smerenie Domnul ne dăruieşte Harul Său, ca putere biruitoare asupra oricărui rău, întru împlinirea cuvintelor Sfintei Scripturi: „Dumnezeu celor smeriţi le dă dar” (I Petru 5, 5;  comp. Iacov 4, 6; Pilde 3, 34).

Atunci Domnul nu doar ar îndepărta de la noi toate necazurile, dar ne va proslăvi şi ne va ridica cu braţul Său cel tare şi înalt, ca să se împlinească întru noi cuvintele Apostolului Petru care a spus: „Smeriţi-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca El să vă înalţe la timpul cuvenit” (I Petru 5, 6). 

Şi iarăşi, pentru smerenia noastră, Dumnezeu ne dăruieşte mântuire şi aici şi în viaţa viitoare şi va împlini întru totul asupra noastră cuvintele Psalmistului: „Pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui” (Psalmi 33, 17). Amin.

(ţinut în catedrala mitropolitană „Sfânta Marea Muceniţă Nedelea” din Sofia, la 19 octombrie/1 noiembrie 1946)