Căința nu vine ușor la un om trupesc; și nimeni dintre noi nu-și închipuie măcar problema păcatului, care ni se dezvăluie numai prin Hristos și Duhul Sfânt. Venirea Duhului Sfânt e un eveniment de importanță supremă. Omul căzut se întâlnește cu Dumnezeul Cel Preasfânt. Noțiunea de păcat e cu putință numai acolo unde Dumnezeu e privit ca un Ipostas Absolut. Iar căința pentru păcat e cu putință și adecvată tot numai acolo unde există o relație personală. Întâlnirea cu un Dumnezeu Personal – iată ce înseamnă acest eveniment. Omul păcătos experiază în același timp teamă și exaltare. E o nouă naștere de Sus. O floare deosebită se desface înăuntrul nostru: ipostasul – persoana. Ca și Împărăția lui Dumnezeu, persoana „nu vine în chip văzut” (Luca 17, 20). Procesul prin care mintea omenească intră în sfera Veșniciei dumnezeiești diferă pentru fiecare dintre noi.

Sufletul ajunge să se cunoască pe sine însuși mai întâi stând față în față cu Dumnezeu. Și faptul că o astfel de rugăciune este darul lui Dumnezeu care se roagă în noi arată că persoana se naște de Sus și ca atare nu e supusă legilor naturii. Persoana transcede mărginirile pământești și se mișcă în alte sfere. Nu putem da seama de ea. E singulară și unică.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 49)