Când ne ducem în duh către Ființa absolută calea ne pare nesfârșit de lungă. Dumnezeu este ca steaua polară. Cum să putem ajunge la acest luminător ce pare să fie la atâția ani-lumină? Și dintr-o dată descoperim că această foarte lungă cale se poate scurta, că Domnul poate a se afla foarte aproape de noi și să zică: „O, inimi nepricepute și zăbavnice a crede!”.

Cum să trăim ca să scăpăm de înșelare? Când, în starea dureroasă a întregii noastre ființe – duh, minte, inimă și trup – suferim pentru a nu săvârși păcat, nu trebuie să credem că luăm parte la suferințele lui Hristos. Singur Dumnezeu, în judecata Sa, poate socoti suferințele noastre ca participare la deșertarea Fiului Său Cel Unul-născut. Calea noastră este a ne smeri, a ne prihăni în toată vremea; singur Dumnezeu ne poate ridica și proslăvi.

(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, pp. 30-31)