Creștinii începători în ale bisericii

Credinciosul trebuie să aibă un scop pe care să îl urmărească şi să-l atingă. Orice om trebuie să aibă programul său de vieţuire duhovnicească.

Prin analogie, să trecem acum la o problemă: cea a vârstnicilor. Pentru preot este o mare bucurie când vin la el oameni păcătoşi care au reuşit să se întoarcă la credinţă. Aceasta se întâmplă cel mai adesea în urma vreunei nenorociri, a unui dezastru din viaţa lor. Astfel de oameni vin de obicei la biserică cu păcate foarte grele şi plâng pentru ele înaintea Altarului. Iar preotul simte că aceasta este o adevărată pocăinţă şi, din acel moment, penitenţii încep o nouă viaţă. Pentru preot, o astfel de pocăinţă este un praznic cu totul deosebit. El simte harul lui Dumnezeu care trece printr-însul ca să ajungă la omul care se căieşte, ca să-l înnoiască, ca să-i regenereze viaţa. În acest caz, preotul înţelege cu adevărat ce este Taina Pocăinţei – înțelege că această lucrare este un al doilea botez, că într-adevăr este Taina înnoirii şi unirii cu Dumnezeu. Astfel de cazuri nu sunt deloc rare, mai cu seamă când oamenii ajung la biserică la vârsta maturităţii.

Cu timpul, însă, omul devine un creştin obişnuit. Începe să meargă mai des la biserică, să se spovedească şi să se împărtăşească, obişnuindu-se treptat cu aceasta. Poate fi vorba de un tânăr crescut într-o familie credincioasă, devenit între timp matur. Poate fi vorba de o fată bună şi curată, drăguţă. Însă, cu toate acestea, ea nu duce o viaţă duhovnicească. Nu este în stare să experimenteze o pocăinţă sinceră, să se spovedească, să se împărtăşească aşa cum trebuie, să se roage, îşi citeşte o oarecare pravilă, se împărtăşeşte des, dar nu face acest lucru cum se cuvine. Pentru ea nu există lucrare duhovnicească.

Desigur, asemenea oameni nu se comportă precum copiii. Ei nu fug prin biserică, nu pălăvrăgesc, nu ţipă. Au obiceiul să rămână până la sfârşitul slujbei. Dacă au făcut aceasta din copilărie, acum le este foarte uşor. Şi pot să stea astfel întreaga viaţă în biserică, să devină în general oameni buni. Să nu facă nimic rău, să nu ucidă, să nu fure, să nu desfrâneze. Însă, cu toate acestea, să nu ducă o viaţă duhovnicească.

Pot să meargă la biserică întreaga viaţă, să se împărtăşească, să se spovedească şi totuşi să nu înţeleagă cu adevărat ceea ce fac, să nu înceapă viaţa duhovnicească şi „şlefuirea” de sine. Astfel de situaţii pot fi întâlnite foarte des. Şi, slava Domnului, de multe ori un astfel de „vis” se sparge în necazurile care abundă în viaţa noastră. Unele întâmplări grele, chiar păcate şi căderi mari, se arată slobozite proniator în viaţa omului. Nu în zadar s-a născut proverbul: „Omul învaţă din greşeli”.

Rezultă de aici că omul care a fost crescut în biserică descoperă adeseori cum ar trebui să fie adevărata pocăinţă abia atunci când face greşeli mari. Până în acel moment poate că de mii de ori a mers la spovedanie, fără să înţeleagă vreodată cu exactitate acest lucru, fără să simtă vreodată ce este aceasta. Desigur, aceasta nu înseamnă că este de dorit să cădem în păcate grele, de moarte. Este de trebuinţă însă ca viaţa noastră îmbisericită să fie mult mai vie. Poate că este greu, cere lucrare interioară. Sarcina preotului tocmai în aceasta constă: în a observa dacă omul lucrează, dacă se nevoiește asupra lui însuşi; căci el nu trebuie să realizeze pur şi simplu doar deprinderi schematice ale vieţii, „vizând” oarece praznice ori slujbe. Credinciosul trebuie să aibă un scop pe care să îl urmărească şi să-l atingă. Orice om trebuie să aibă programul său de vieţuire duhovnicească.

(Protoiereu Vladimir VorobievDuhovnicul și ucenicul, Editura Sophia, București, 2009, pp. 57-58)

De la același autor

Ultimele din categorie