În vremea rugăciunii vin asupra noastră atâtea ispite, că ni se pare că avem mai multă pace și liniște când nu ne rugăm! E o veche și bine-știută viclenie a dracului, care ne-aduce gândul că ne merge rău fiindcă ne rugăm, și de nu ne vom mai ruga, ne va fi mult mai bine. Slavă lui Dumnezeu că dracu nu-i prea mintos, și-i sărac în momeli!

Când nu te rogi, sufletul se vede limpede ca un lac. Dar un lac plin de mâl, care îndată ce-i răscolit se tulbură. Așa rugăciunea răscolește sufletul și scoate la iveală relele de care-i ispitit. De stăruim într-însa cu răbdare, ispitele se risipesc și încet-încet vom stârpi cugetele rele care răsar în noi.

De unde vin aceste ispite? De la draci.

Dacă vin de la draci, cum poate rugăciunea să ne curățească, de vreme ce izvorul lor e în afara noastră? Nu vom fi pururi războiți de draci? Cu adevărat, ispitele vor dăinui, dar nu în suflet, ci în afara lui. În sufletul curățit prin rugăciune nu-și mai află hrana răutății lor și surghiunite și vlăguite nu ne mai războiesc ca mai înainte. „Iscodit-au fărădelegi și au pierit când le iscodeau, ca să pătrundă înlăuntrul omului și în adâncimea inimii lui” (Psalmul 63, 6-7).

(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă. Învățătura părintelui Serghie, Ed. Sophia, București, 2007, p. 121)