Discernământul și perspicacitatea, cele mai comune harisme ale omului obișnuit

Perspicacitatea duhovnicească este dumnezeiască având toate manifestările blândeții, păcii, netulburării și dragostei, pentru că mai degrabă dragostea este toată puterea ei și în mare parte hărăzește celor ce o au o predispoziție iubitoare față de aproapele.

În scara treptelor sporirii unui suflet nevoitor, după eliberarea lui de patimi și ieșirea sa în iluminarea dumnezeiască, se află discernământul și perspicacitatea, care sunt cele mai comune harisme ale omului obișnuit. Afară de harisma mai presus de fire a perspicacității există și perspicacitatea firească, pe care o au cei inteligenți, după o experiență deosebită câștigată în nevoințe îndelungate împotriva patimilor și diavolilor. Având o astfel de experiență, mulți Bătrâni pot să vadă de mai înainte și să descrie fapte și situații ale prezentului sau ale viitorului oamenilor chiar de la prima întâlnire cu ei. Prima vedere, povestirea amănunțită, descrierea faptelor – asemănătoare cu cele ale experienței lor de mai înainte – îi face să puncteze în chip exact situațiile predominante sau care se așteaptă. Până aici sunt puterile firești ale perspicacității, care se poate numi și discernământ.

Cu mult mai înalt însă este discernământul duhovnicesc, care este un dar exclusiv al harului, fiind rodul ascultării amănunțite și a conștiinței desăvârșite în Hristos. Duhovniceasca perspicacitate, care pornește de la intuiție și urcă treptat la perspicacitate, la mai înainte vedere și prorocie, este rodul și rezultatul Preasfântului Duh. Aceste harisme se dau treptat lucrătorilor viei înțelegătoare, celor ce se silesc pentru Împărăția Cerurilor, care se ia cu sila, care o și răpesc pe aceasta, dobândind însă și harismele ce duc către dânsa, după cuvântul Domnului: „Împărăția Cerurilor se ia cu sila și cei ce se silesc o răpesc pe ea”. […]

Perspicacitatea duhovnicească este dumnezeiască având toate manifestările blândeții, păcii, netulburării și dragostei, pentru că mai degrabă dragostea este toată puterea ei și în mare parte hărăzește celor ce o au o predispoziție iubitoare față de aproapele. Cel ce are această harismă a perspicacității, dintr-o simțire adâncă față de aproapele, împreună pătimește cu cel ce suferă, sau se veselește cu cel sporit și cu bucurie comunică cu el cu multă smerenie, mâhnindu-se pentru sine că s-a făcut cunoscut celorlalți, deoarece dorește cu înflăcărare tăcerea și nearătarea.

(Iosif MonahulBătrânul Iosif Sihastrul. Nevoințe – Experiențe – Învățături, Schitul Lacu, 2001, pp. 138-139)

De la același autor

Ultimele din categorie