Duhul pocăinţei…

Pocăinţa nu are sfârşit pe pământ, căci sfârşitul pocăinţei ar însemna că am ajuns întru totul asemenea lui Hristos. 

Este mai bine, desigur, a nu păcătui. Însă pocăinţa, dacă este ca o flacără, poate reîntoarce toată pierderea.

Trebuie să păstrăm duhul pocăinţei de-a lungul întregii vieţi, până la sfârşit. Pocăinţa este temeiul a toată viaţa nevoitoare şi duhovnicească. Simţământul, intuiţia păcatului pot deveni atât de vii în noi, încât să nască cu adevărat o pocăinţă în adânc.

Putem plânge ceasuri în şir, săptămâni, ani de-a rândul, până ce făptura noastră să se reînnoiască deplin prin cuvântul lui Hristos, prin poruncile Sale şi mai ales prin harul Sfântului Duh. O astfel de preschimbare a fiinţei noastre după căderea lui Adam cere multă străduinţă. Şi mult timp.

Pocăinţa nu are sfârşit pe pământ, căci sfârşitul pocăinţei ar însemna că am ajuns întru totul asemenea lui Hristos. Cea mai mică deosebire între Hristos şi noi, cere o pocăinţă adâncă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte pre noi”. Acest cuvânt exprimă distanţa pe care o simţim a fi între El, Fiinţa Absolută şi vecinică, şi noi înşine. „Dacă nu suntem cu adevărat întru totul asemenea Domnului, cum am putea noi petrece vecinic cu El?”, se întreabă Sfântul Simeon Noul Teolog. Pentru el, ca şi pentru noi, este cu neputinţă. Nu ne rămâne decât răbdarea.

(Arhimandrit Sofronie, Din viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, pp. 24-25)

De la același autor

Ultimele din categorie