Sub forma împrejurărilor potrivnice, a bolilor, a morții unei persoane iubite, nenorocirile îi împing adeseori pe oameni să se roage. Dar atunci când situația se ameliorează, nu numai că pornirea lor spre rugăciune slăbește, dar rugăciunea însăși pare a fi lipsită de sens.

Există însă o formă diferită de rugăciune, rugăciunea minții, fixată de veșnicie, și aici nicio bunăstare exterioară nu poate tămădui suferințele sufletului care se vede eșuând în căutarea sa după Cel Veșnic. Atunci rugăciunea devine starea normală pentru suflet, și harul Duhului Sfânt îl poate cerceta dintr-o dată în chip nepătruns, aducându-i o pregustare a veșniciei. Condițiile esențiale ale unei astfel de cercetări sunt înfrânarea și credincioșia. (...)

Duhul Sfânt vine atunci când suntem receptivi. Nu constrânge. Se apropie atât de blând încât putem chiar nici să nu-L băgăm de seamă. Dacă L-am cunoaște pe Duhul Sfânt, ne-am cerceta pe noi înșine în lumina învățăturii Evangheliei spre a detecta orice altă prezență care L-ar putea împiedica să intre în sufletele noastre. Nu trebuie să așteptăm ca Dumnezeu să ne silească fără consimțământul nostru. Dumnezeu îl respectă și nu-l constrânge pe om. Este uimitor felul în care Dumnezeu Se smerește înaintea noastră. Ne iubește cu o iubire afectuoasă, nu din înălțime, nu cu condescendență. Și atunci când ne deschidem inimile către El, suntem copleșiți de convingerea că El este într-adevăr Tatăl nostru. Atunci sufletul Îl adoră în iubire.

(Arhimandritul Sofronie, Rugăciunea – experiența vieții veșnice, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 54-55; p. 57)