Când cineva se îngreuiază nu numai să facă o slujbă cuiva, ci chiar să facă o treabă pentru el însuși, unul ca acesta se obosește în odihnă. Însă unul care ajută se odihnește în osteneală.

Cel care are duh de jertfă, dacă ar vedea, de pildă, pe cineva care nu are putere trupească lucrând și ostenindu-se, îi va spu­ne: „Stai puțin să te odihnești”, și va face el treaba aceluia. Cel slab se va odihni trupește, iar celălalt va simți odihnă duhovnicească.

Orice ar face cine­va, s-o facă cu toată inima sa. Altfel nu se schimbă duhovnicește. Orice se face din inimă, nu obosește. Inima este ca un motor care se încarcă. Cu cât lu­crează mai mult, cu atât se încarcă mai mult.

Vezi, și drujbele, atunci când taie vreo buturugă moale, fac „vrrruuu...” și se opresc, iar când taie vreuna sănătoasă, se zoresc, se încarcă și lucrează.

Și nu numai când dăm, dar și atunci când trebuie să primim ceva, să nu ne gândim la noi înșine, ci să căutăm întotdeauna ceea ce odihnește pe celălalt. Să nu existe înlăuntrul nos­tru nesațiu, să nu avem gândul că suntem îndreptă­țiți să luăm oricât vrem și să nu rămână nimic pentru celălalt.

(Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești, volumul 2, Trezvie duhovnicească, traducere de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, ediția a doua, Editura Evanghelismos, București, 2011, p. 212)