Florile dalbe cu tristeţile lor

La Crăciunul lui 1948, în lagăr, la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor. Între ramuri atârnau jucărele confecţionate din placaj şi carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colţul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moş Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.

Venea iarna cu viscole şi zăpezi cât omul de mari şi rămâneam blocaţi, până la topirea nămeţilor. Şi iată că în mijlocul iernii, făceam popas, cu aduceri aminte în cinstea lui Moş Crăciun şi al bădicăi Traian. În acele zile uitam că suntem în lagăr şi trăiam tradiţiile, ca în satele noastre de sub Carpaţi.

Şi pentru că tradiţia înseamnă viaţa spirituală a unei naţii cu bogatele şi adâncile ei manifestări şi legătura cu trecutul glorios al neamului şi cu manifestările lui religioase, comisarul politic nu era de acord cu păstrarea acestor tradiţii în lagăr. Însă aici s-a izbit de o aşa rezistenţă, că a dat înapoi. Şi au încercat, peste tot, aceste comisariate să preia şi să organizeze oficial – în lagăre – aceste serbări. În locul colindelor care au plecat, acum două mii de ani, de la stâna baciului Crăciun, comisariatele introduceau colinde şi cântece populare “progresiste”. În dosul fiecărei fraze musicale, vedeai acţiunea politică a stăpânului. Steaua avea doar cinci colţuri, iar Moş Crăciun îşi schimbase identitatea, poreclindu-se Moş Gerilă.

Aşa a fost în fiecare an. Dar în fiecare an, paralel cu ceea ce organiza stăpânul la club, noi sărbătoream în bordeiele noastre, păstrând curate, ca aurul lămurit prin foc, colindele străvechi şi pluguşorul, cu împăratul Traian..

La Crăciunul lui 1948, în lagăr, la Mănăstârca, în toate bordeiele ardeau feştile, între ramurile pinilor. Între ramuri atârnau jucărele confecţionate din placaj şi carton. Pentru cine erau toate aceste nimicuri? Inimile celor ce împodobiseră bradul le închinaseră copiilor care, în colţul de sub icoană, alături de mămica lor, îl implorau pe Moş Crăciun să-l aducă pe tăticul înapoi.

În bordeiul 15 ne adunam şi lângă bradul din colţ, la lumina opaiţului, cântam colindele Pruncului născut în Betleemul Iudeii. Uşor, liniştit, ca într-o poveste spusă de bunic, se depăna firul sfintelor amintiri. Ultimul colind aducea rouă în ochii tuturor robiţilor.

“Sub fereastra amintirii ne-adunăm,
Sufletul de altădată-l colindăm
Cad nămeţii şi pierim
Fără cruce, fără ţară, velerim!
Trec în caravană magii dorului,
Peste fruntea rece a luptătorului.
Brazii ard în vatra vechiului cătun
Noi purtăm colindul unui nou Crăciun.
Gândul nostru-n gândul ţării să-mpletim
Flori de gheaţă-ntr-o cunună, velerim!”

Cu sufletul greu de amintiri şi sub biciuirea crivăţului zburlit printre nămeţi, ne întorceam la bordeiele noastre.

(Preot Dimitrie Bejan, Oranki – Amintiri din captivitate, Editura Credinţa Strămoşească, pp. 289-291)

De la același autor

Ultimele din categorie