Într-o rugăciune pe care o rostim noi şi cu care ne rugăm noi după ce ne împărtăşim cu dumnezeieştile, sfintele, preacuratele, nemuritoarele, cereştile, de viaţă dătătoarele lui Hristos Taine, zicem, rugându-L pe Domnul Hristos: „Intră în alcătuirea mădularelor mele”. Deci nu zicem „intră în inimă”, ci zicem „intră în alcătuirea mădularelor mele”. Ce înseamnă? Peste tot, unde exist eu, acolo să exişti şi Tu. Şi spunem mai departe: „în rărunchi şi în inimă”. Ce înseamnă asta? Ce sunt rărunchii? Rărunchii sunt rinichii… şi în inimă. Deci, intră în alcătuirea mădularelor mele, nu numai în inimă, nu numai în rărunchi. De altfel, când zicem: „în rărunchi şi în inimă” ar trebui să înţelegem în tot, dar aşa a rânduit cel care a făcut rugăciunea, să zicem „în rărunchi şi în inimă”: „Intră în alcătuirea mădularelor mele, arde spinii tuturor păcatelor mele, sfinţeşte-mi gândurile, împreună cu oasele şi încheieturile, arată-mă sălaş numai Duhului Tău, să nu mai fiu sălaş păcatului, îmbunătăţeşte-mă, înţelepţeşte-mă şi mă luminează. Curăţeşte-mă, spală-mă şi mă luminează, arată-mă sălaş numai Duhului Tău cel Sfânt, să nu mai fiu sălaş păcatului. Ca de foc să fugă de mine tot lucrul rău, toată patima”.

Deci, cerem de la Dumnezeu nişte lucruri interioare care să angajeze cumva şi năluca aceasta de humă şi acest neant înflorit în minune, cerem de la Dumnezeu să fie locuitor în toată existenţa noastră. Din păcate, lucrurile acestea noi le zicem, dar nu le prea gândim. Le zicem pentru că sunt scrise undeva, le citim ca şi când ar trebui să le audă cineva – bineînţeles, întâi şi întâi, Dumnezeu –, dar nu le prea auzim noi, nu intră în gândirea noastră, în componenţa gândirii noastre, în fiinţa noastră.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Cum putem deveni mai buni – Mijloace de îmbunătăţire sufletească, Editura Agaton, pp. 137-138)