Este cu mult mai de cinste scopul mântuirii sufletului decât cel al milosteniei trupeşti

În istoria Bisericii noastre au existat păstori evlavioşi, părinţi duhovniceşti, mari nevoitori şi păzitori cu scumpătate ai isihiei şi ai nevoinţei, care la glasul milosteniei şi-au abandonat nu numai liniştea personală şi programul, ci, cu jertfire de sine şi cu osteneli pline de primejdie, au şi răpit suflete din pericole mari şi vădite.

Nu este milostenie faptul de a ieşi în întâmpinarea vreunei primejdii a celui ce se află în neştiinţă sau a celui care a căzut în înşelare, atunci când aceste pricini îl îmboldesc spre sinucidere, lucru ce îl va costa nu doar prezentul, ci chiar şi veşnicia însăşi, care este scopul şi ţinta persoanei omeneşti? Dacă întreaga lume nu echivalează cu valoarea unei persoane, cât este de mare lauda celui ce se jertfeşte pentru ca să salveze o victimă a acestei înşelări?

În viaţa marelui nostru Sfânt Nicolae, aflăm o pildă potrivită, care se referă la tema pe care o analizăm. Un om înstărit, tată a trei fete, a sărăcit şi a ajuns într-o stare deznădăjduită. S-a gândit să le trimită pe fete să se desfrâneze, folosindu-le astfel ca mijloace de asigurare a traiului zilnic. Sfântul Nicolae a ajuns la timp, în taină, şi le-a înzestrat pe cele trei fete pentru căsătorie, una după alta, împiedicând astfel dezastrul. Ce altă lucrare poate fi mai mare şi mai însemnată decât această milostenie?

Este cu mult mai de cinste scopul mântuirii sufletului decât cel al milosteniei trupeşti. Nevoile trupeşti, de vreme ce sunt vădite, le văd mulţi şi cineva va veni în întâmpinare, ajutând într-un fel. Însă rănile şi pagubele sufleteşti sunt pentru cei mai mulţi necunoscute şi nevăzute.

În istoria Bisericii noastre au existat păstori evlavioşi, părinţi duhovniceşti, mari nevoitori şi păzitori cu scumpătate ai isihiei şi ai nevoinţei, care la glasul milosteniei şi-au abandonat nu numai liniştea personală şi programul, ci, cu jertfire de sine şi cu osteneli pline de primejdie, au şi răpit suflete din pericole mari şi vădite. Mai mult, de multe ori s-au dat pe ei înşişi în schimbul unor oameni, care erau sclavi şi robi pe viaţă, ca să-i izbăvească, întrucât aceia primejduiau să se piardă.

(Gheronda Iosif Vatopedinul, Dialoguri la Athos, traducere din limba greacă şi note de Nicuşor Deciu, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 111-112)

De la același autor

Ultimele din categorie