Pe coastă urcă încet părinţii, poposind din când în când. Aud mai desluşit glasul Părintelui Cleopa, povestind sfaturi cu talc şi cu folos. Și mă gândesc cine ştie cât vom mai fi cu toţii împreună şi când sau cum va veni vremea despărţirii noastre. Oare unde vor fi mâine feţele acestea cuvioase, ale iubiţilor mei părinţi, care atât de puternic s-au întipărit în memoria mea? Oare unde vor fi trupurile lor cele mult răbdătoare şi nevoitoare? Oare unde vor fi inimile lor cele pline acum de atâta linişte, pace şi mulţumire? Oare unde vor fi sufletele lor cele pline de atâtea nădejdi şi tainice aşteptări ale celor ce vor să fie dincolo în veci?

Căci mă gândesc că moartea va veni şi pe aceste văi de munte şi ne va despărţi aici pe unii de alţii, ca să ne vedem poate iarăşi fără despărţire dincolo în veşnicie... Mâine poate şi eu şi toţi părinţii mei vom adăuga şi spori cu rămăşiţele noastre trupeşti pământul acesta mut, pe care îl călcăm, iar cu numele noastre ne vom adăuga la numele şi pomenirea moşilor şi strămoşilor noştri, ale căror fapte vrednice de pomenire de mult poate s-au uitat...

(Mi-e dor de Cer, Viața părintelui Ioanichie Bălan, Editura Mănăstirea Sihăstria, 2010, p. 288)