Omul care se află în supărare arată că nu înțelege bine întâmplările pe care le trăiește sau prin care trece și nu știe să vadă degetul și iubirea și înțelepciunea cea de multe feluri ale lui Dumnezeu în viața lui de zi cu zi.

Supărarea înseamnă că sunt un om lumesc, că am voie proprie, că am poftă. Ceva a venit în contradicție cu voia mea sau cu pofta mea sau cu așteptarea mea și, de aceea, m-am supărat. M-ai stârnit și m-am supărat, pentru că eu vroiam, pur și simplu, să mă cinstești. Am căzut în sărăcie și m-am supărat, pentru că vroiam, pur și simplu, să am bani. Și, după cum am mai spus, când suntem supărați înseamnă că nu înțelegem bine întâmplările. Până și tunetele și fulgerele, și furtuna, și cutremurul, și cea mai mare clătinare în sufletul nostru vin toate de la Dumnezeu. Până și căderea care ni s-a întâmplat – nu cea pentru care suntem de vină – nici măcar ea nu trebuie să ne arunce în supărare odată ce s-a petrecut, ci să le vedem pe toate ca voie a lui Dumnezeu, Care va conlucra spre bine prin Sfântul Duh (Romani 8, 28).

(Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la sfintele slujbe, Editura Sf. Nectarie, pp. 117)