Refuzul iertării sau al cererii iertării ne ține inima în neînduplecare. Păstrat în amintirea noastră, răul pe care l-am făcut altuia este o necurăție care rămâne în noi, ne intoxică în mod continuu și răspândește un miros rău în toată ființa noastră, scânteierile sau întunecimile acestei toxine ne stânjenesc ochii și nu-l putem privi pe celălalt în curăție. Astfel nu-l putem iubi pe Dumnezeu, iar celălalt nu ne poate iubi pe noi.

Doar iertarea sinceră dizolvă acest corp străin din sufletul nostru și spinul din ochii noștri. Doar atunci iubirea lui Dumnezeu ne poate da iertare. […]

Răul pe care l-am făcut altuia tulbură și el sufletul nostru. Suntem neliniștiți. Ne împiedică să avem în fața celuilalt o privire directă și limpede. La fiecare întâlnire cu el suntem stânjeniți căci îl bănuim că păstrează în inima sa amintirea răului pe care i l-am făcut. Mândria mă împiedică să îmi curățesc relațiile cu el. Doar cererea de iertare ne poate aduce pe amândoi la relații deschise, directe, nestânjenite. Dacă rămân în mândria mea, fără a cere iertare, nu pot apărea în fața lui Dumnezeu cu un chip deschis și cu inimă înfrântă. În spatele acestei cereri de iertare trebuie să se afle un sentiment sincer de pocăință.

Pocăința menține o tristețe în ochi, dar ochii în care apare această tristețe a pocăinței au în același timp o privire directă și limpede. Cu această rectitudine a pocăinței sincere trebuie să mă înfățișez în fața lui Dumnezeu pentru a-I cere iertare după ce i-am cerut mai înainte iertare semenului meu.

(Părintele Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus și experiența Duhului Sfânt, Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 78-79)