În repetate rânduri, ne spun Sfinții Evangheliști, Mântuitorul Hristos, din când în când, se retrăgea în loc deosebi, adică în loc deosebit, departe de ucenicii Săi, și mergea fie într-un munte, fie într-un pustiu, ca să se roage. Toate acestea pentru a intra într-o comuniune foarte apropiată cu Părintele Său ceresc. De altfel, ca Dumnezeu, nu Se despărțise de Tatăl, dar simțea nevoia, periodic, prin rugăciune directă și personală – pentru că Iisus e o persoană, iar Tatăl Său ceresc e tot persoană – să comunice.

Chiar și atunci, înainte de Patimi, în grădina Ghetsimani, când se găsea împreună cu ucenicii, i-a lăsat pe aceștia singuri și S-a îndepărtat la un număr de metri, așa încât să nu poată fi auzit, pentru a se ruga cu voce tare, în intimitatea singurătății Lui. Acest exemplu a fost urmat și de Sfinții Apostoli și, apoi, de Sfinții Părinți, cultivat fiind până în zilele noastre.

(Mitropolitul Bartolomeu Anania, Rugăciunea izvor de putere în încercările vieții, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 12)