Ca să ne dăm seama cât de adânc a pătruns în oameni faptul Învierii lui Iisus e de ajuns să pomenim o întâmplare: 

Un alt Iacov, însărcinat cu „lichidarea treburilor” lui Dumnezeu pe pământ, ține în fața unei foarte numeroase adunări o strălucită cuvântare de câteva ceasuri, „dovedind” – chipurile! – că nu există Dumnezeu. Și fiind încântat de cuvântarea sa și de temeiurile „dovezilor”, vru să mai dea o dovadă. Drept aceea, dete îngăduință ca acela care se va simți în stare să-l contrazică are cinci minute liber s-o facă în fața adunării. Din mulțime se desprinde un preot umilit la chip, dar cunoscător de oameni și cu flacăra credinței în inimă.

– Ai grijă, n-ai decât cinci minute!

– E și prea mult, răspunse preotul.

Ajuns în fața mulțimii, se produse un freamăt și începu cea mai scurtă cuvântare așa:

– Fraților, Hristos a înviat!

Și toată sala răspunse:

– Adevărat a înviat!

Ce a urmat nu mai interesează. Faptul dovedește însă esențialul: în străfundurile omului este o reacțiune esențială față de negație, față de moarte.

„Hristos a înviat!” înseamnă: Într-adevăr Dumnezeu există!

„Hristos a înviat!” înseamnă: Într-adevăr există lumea cerească, ca lume reală și fără de moarte!

„Hristos a înviat!” înseamnă: Toate nădejdile bune ale omenirii sunt îndreptățite!

Toate problemele principale și grele sunt lămurite, cătușele întunericului și ale tristeții sunt sfărâmate fiindcă: „Hristos a înviat!”.

(Părintele Arsenie Boca, Lupta duhovnicească cu lumea, trupul și diavolul, ediție revizuită, Editura Agaton, Făgăraș, 2009, pp. 9-10)