Surzi și muți ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu în fiecare zi

Mi se pare că noi toți suntem surzi și muți înaintea lui Dumnezeu. Câți dintre noi pot să spună că au vorbit cu Dumnezeu și El i-a auzit? Câți dintre noi pot să spună că au primit în urechile lor auzul, adânca impresie a cuvintelor lui Dumnezeu? Câți dintre noi au urechile lor deschise către Domnul, ca să audă și limba lor dezlegată? Surzi și muți ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu în fiecare zi.

Comuniunea cu Dumnezeu

Este, frații mei, simpatic în mod cu totul special omul care se aduce azi înaintea Domnului, așa cum îl înfățișează Sfânta Evanghelie ce s-a citit[1]. Un om surd și mut. Un suflet care înseta și căuta comuniunea persoanelor, care în ciuda acestui fapt, nu putea nici să primească vreo reprezentare sonoră, nici să redea sau să-și exprime gândurile, să se prezinte înaintea Domnului în fața Căruia a apărut.

Câtă dreptate avea Domnul Care, în fața acestei mari nenorociri – un suflet să nu poată vorbi Mântuitorului lui – a suspinat cum spune Evanghelia. A suspinat când s-a aflat în fața lui Lazăr, cel mort de patru zile[2], suspină și acum înaintea surdului și mutului. Prin ce diferă  cel mort și îngropat de cel care nici să vorbească Domnului nu putea, nici să audă glasul Lui.

De aceea Domnul i-a spus acel unic cuvânt „effatha”, deschide-te. Deschideți-vă urechi, ca să auziți, deschide-te gură, ca să vorbești. Și îndată a vorbit surdo-mutul. S-a deschis gura lui, legătura s-a rupt, urechile lui au început să primească undele pe care le trimitea Dumnezeu, Care stătea înaintea lui.

O! Fraților, socotiți poate că este foarte departe de noi faptul acesta? Mi se pare că noi toți suntem surzi și muți înaintea lui Dumnezeu. Câți dintre noi pot să spună că au vorbit cu Dumnezeu și El i-a auzit? Câți dintre noi pot să spună că au primit în urechile lor auzul, adânca impresie a cuvintelor lui Dumnezeu? Câți dintre noi au urechile lor deschise către Domnul, ca să audă și limba lor dezlegată? Surzi și muți ne înfățișăm înaintea lui Dumnezeu în fiecare zi.

Să vedem totuși cum zice acel „effatha” către noi Dumnezeu și cum pot nodurile noastre gordiene să se dezlege și să ne aflăm comunicând cu El.

Când stăm înaintea lui Dumnezeu ca să-L ascultăm și să-I vorbim, trebuie să avem o conversație personală cu El pe care poate să o facă numai mintea noastră. Fiindcă Dumnezeu este Duh și prin urmare numai în chip gândit este cu putință să comunice cu omul. Gura noastră când strigă, o aude Dumnezeu, fiindcă în realitate primește undele pe care le trimite mintea noastră și care ies din gura noastră. Mintea totuși poate să-și trimită undele ei și fără gură. Ceea ce are importanță este ca mintea să vorbească cu Dumnezeu.

Ce înseamnă vorbesc? Pentru ce oamenii discută între ei? Fiindcă vor să comunice, vor să devină unul părtaș părerii, gândirii, simțirii, vieții altuia. Vorbesc cu Dumnezeu înseamnă să comunic cu Dumnezeu și să mă unesc cu El. Ca să vorbească totuși mintea cu Dumnezeu, trebuie să fie întoarsă către El. Mintea noastră este ceva care se întoarce fie către cele de sus, fie spre cele de jos. Nu spunem că mi-a zburat mintea? Sau întrebăm: „Unde este mintea ta”? Mintea zboară.

Prin urmare, conversația cu Dumnezeu este ieșirea minții către Acela Care a insuflat-o, din sânurile Căruia a ieșit, către Acela către Care se înalță. A vorbi cu Dumnezeu are sensul mă întorc către Dumnezeu, mintea mea tinde către Dumnezeu și prin ea, toată ființa mea tinde către El. Vorbirea cu Dumnezeu este așadar o revărsare a întregului meu suflet, o aplecare a minții mele asupra lui Dumnezeu. Nu spun plecare a inimii mele, fiindcă inima noastră, de obicei, ne înșeală. Se pleacă spre ceea ce ne satisface. Mintea însă caută ceea ce este asemenea ei, caută prototipul ei.

Comunic cu Dumnezeu înseamnă tind mintea mea, o slobozesc, ca dintr-o praștie,  să se ducă direct la Dumnezeu, fără să aibă vreo rătăcire pe drum. Mintea mea este liberă și nepărtașă oricărui gând, simțiri sau închipuiri, oricărui cuget, oricărui înțeles sau a oricărui alt lucru, care poate să o absoarbă, să-i stârnească interesul și să o facă să se abată.

Mă întorc către Dumnezeu înseamnă, tind spre Dumnezeu cu stăruință, fiindcă eu sunt jos pe pământ, în timp ce El este în cer. Eu nu pot să urc, trebuie ca El să Se coboare, ca să mă găsească. Trebuie ca în acest ceas când vreau să Îi vorbesc și să-L primesc, să părăsească iarăși cerurile, să Se deșarte pe Sine, ca să-mi cedeze existența Lui și să devină aceasta schimbare, încât să intru eu la El și El la mine. Devotându-mă lui Dumnezeu, primesc numai o distragere în viața mea, distragerea lui Dumnezeu.

Pentru ce folosesc, precum Părinții, cuvântul distragere? Fiindcă atât de mult am împătimit mintea noastră, atât de mult am făcut-o să aibă o falsă trăire, încât să considere că trăiește atunci când se întoarce către sine însuși. Trebuie să fie distrasă de la sine însuși și să se întoarcă numai către Cel ce este cu adevărat, către Dumnezeu. Prin urmare, comunicarea cu Dumnezeu este o stare neclintită, neabătută înaintea Lui. Ceva care nu se zdruncină și nu se întoarce de aici dincolo.

Când vei întoarce duhul tău, adică mintea ta, în acest chip către Dumnezeu, vei vedea un fapt neobișnuit. În timp ce tu erai în negura sufletului tău, în întunericul păcatelor tale, în timp ce nici nu-ți închipuiai, vei vedea că ochii tăi încep să verse lacrimi. Așa cum ai deschide un robinet și curge apa, la fel de natural, la fel de simplu, la fel de bogat vor vărsa ochii tăi lacrimi. Și te vei întreba: cum s-a întâmplat aceasta? Dar este simplu. Aceasta este cârja pe care ne-o dă Dumnezeu, ca să ne sprijinim în călătoria noastră spre unirea cu El. Harisma lacrimilor este primul mesaj că ne-a auzit Dumnezeu. Prin urmare, fără ca eu să urmăresc acest lucru, fără să agonizez ca să izbândesc, fără să mă sforțez, fără să mă învăț, fără să lupt, Dumnezeu singur de la Sine îmi va trimite primul mesaj, El va suna primul soneria ca să-mi spună: Iată-L! Coboară și vine. Când vin lacrimile, atunci știu că am primit ajutor, că undeva pe-aproape este Dumnezeu.

(Arhimandrit Emilianos Simonopteritul, Despre viață. Cuvânt despre nădejde, Indiktos, Athena, 2005)

[1] Mc. 7, 31-37.

[2] In. 11, 38.

De la același autor

Ultimele din categorie