Un prieten al dvs. vă spune mereu: „Nu există Dumnezeu!”. Pe dvs. vă chinuie acest lucru ca o bătaie cu cnutul (n.r. ‒ bici făcut dintr-o curea de piele sau dintr-o funie, uneori cu multe sfârcuri prevăzute cu alice de plumb în vârf). Vă luptaţi pentru sufletul dvs. şi pentru viaţa dvs. Aţi priceput bine: dacă nu există Dumnezeul Cel viu şi atotputernic, mai tare ca moartea, atunci moartea e singurul dumnezeu atotputernic. Atunci toate făpturile vii din lume sunt jucării în ghearele morţii atotputernice, ca un şoricel în ghearele unei pisici flămânde.

Odată, tulburat, i-aţi zis sărmanului dvs. prieten: „Dumnezeu există, tu nu exişti!”. Şi n-aţi greşit ‒ fiindcă cei ce se despart de Veşnicul Dătător de viaţă în această lume vor fi despărţiţi de El şi în cealaltă: şi astfel, nu vor şti nici aici, nici dincolo de Măreţul Făcător al tuturor făpturilor. Iar a fi despărţit de El este mai rău decât a nu exista.

În locul dvs., i-aş mai spune şi următoarele: Greşeşti, prietene, când spui că nu există Dumnezeu. Mai corect ar fi dacă ai spune: „Nu-L am pe Dumnezeu” ‒ fiindcă vezi şi singur că ceilalţi oameni din jurul tău Îl simt pe Dumnezeu, drept care şi spun: „Există Dumnezeu”. Aşadar, treaba nu e că nu există Dumnezeu, ci că tu nu Îl ai.

Greşeşti ca un bolnav care ar spune: „Nu există sănătate pe lume”. El poate spune, fără a minţi, doar: „Eu nu am sănătate”, iar spunând: „Nu există sănătate pe lume îndeobşte”, minte.

Greşeşti ca un orb care ar spune: „Nu există lumină pe lume”. Există lumină, lumea toată e plină de lumină ‒ însă el, sărmanul orb, nu are lumină. Dacă ar fi să vorbească drept, ar putea spune doar: „Eu nu am lumină”.

Greşeşti ca un cerşetor care ar grăi: „Nu există aur pe lume”. Există aur; există şi pe pământ şi sub pământ. Cine spune că nu există aur nu spune adevărul. Ar spune adevărul dacă ar zice: „Eu nu am aur”.

Greşeşti ca un răufăcător care ar grăi: „Nu există bunătate în lume”. În el nu este bunătate, în lume este. Ca atare, nu ar greşi numai dacă ar spune: „Eu nu am bunătate”.

Aşa şi tu, vecine, greşeşti când spui că nu există Dumnezeu ‒ căci dacă tu nu ai ceva, asta nu înseamnă că nu are nimeni sau că îndeobşte nu există. Sau cine te-a împuternicit, spune-mi, ca să vorbeşti în numele întregii lumi? Cine ţi-a dat dreptul să pui boala ta pe seama tuturor şi să arunci neputinţa ta asupra tuturor?

Iar de vei recunoaşte şi vei spune: „Nu-L am pe Dumnezeu”, atunci vei spune adevărul şi vei rosti o mărturisire ‒ fiindcă au fost şi sunt oameni excepţionali, dar care într-adevăr nu-L au pe Dumnezeu. Dumnezeu, însă, îi are pe ei ‒ îi are până la ultima lor suflare. Dacă şi cu ultima suflare vor declara că nu Îl au pe Dumnezeu, atunci nici Dumnezeu nu-i mai are pe ei. Şi îi scrie la cheltuieli. Drept aceea te rog, prietene, pentru sufletul tău, pentru viaţa şi Împărăţia cea Veşnică, pentru lacrimile şi rănile lui Hristos: te rog, prefă mărturisirea ta de îndărătnicie în mărturisire de pocăinţă. Iar ceea ce trebuie să faci după aceea îţi va spune Biserica ‒ întreabă! Pace ţie şi binecuvântare de la Domnul!

(Episcopul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, volumul I, Editura Sophia, Bucureşti, 2002, pp. 258-259)