Cuvioşii sihaştri Moise, Prohor, Veniamin, Spiridon, Chiriac, Visarion, Ştefan şi Atanasie de pe valea Secului (secolul XVI)

În câteva documente de danie către Mănăstirea Secu, din secolul XVI şi începutul secolului XVII, sunt amintiţi opt sihaştri din cei mai vestiţi care se nevoiesc în codrii seculari de pe valea Secului: Moise, Prohor, Veniamin, Spiridon, Chiriac, Visarion, Ştefan şi Atanasie. Astfel, se face pomenire de „Chiliile lui Moise”, „Chiliile lui Prohor”, „Chiliile lui Veniamin” şi „Chiliile lui Spiridon şi Chiriac”, din afara zidurilor Mănăstirii Secu.

Aceşti cuvioşi sihaştri erau cu metania din Mănăstirea Neamţ. Deci, dorind fericita linişte şi fiind umbriţi de harul Sfântului Duh, s-au făcut pustnici vestiţi pe valea „Pârâului Săc”, înainte de întemeierea „Schitului lui Zosin” (a doua jumătate a secolului XVI). Ei sunt printre cei dintâi sihaştri cunoscuţi pe valea Secului, amintiţi în actele vremii. Nevoinţa lor a fost aşa de aleasă, încât numele şi faptele lor au ajuns până la domnul ţării şi nu puţini călugări li s-au făcut ucenici. În documentele amintite se spune că fiecare dintre ei avea „chilii”, adică mici comunităţi de 3-4 sihaştri, din care bătrânii erau socotiţi superiorii acestor „chilii”. Toţi aceştia la un loc, împreună cu alţi sihaştri nenumiţi, au format prima sihăstrie pe valea pârâului Secu. Desigur, primii vieţuitori ai Schitului Zosin, în frunte cu egumenul Dosoftei, făceau şi ei parte din comunitatea acestor cuvioşi sihaştri. Apoi, odată cu întemeierea schitului (1564), o parte dintre ei au intrat în obşte, sub ascultarea egumenului Dosoftei, iar ceilalţi au rămas mai departe la „chilii” în pădure.

Cuvioşii părinţi Moise, Prohor, Veniamin, Spiridon, Chiriac, Visarion, Ştefan şi Atanasie s-au nevoit toată viaţa la linişte, în post, în rugăciune şi în cugetarea celor dumnezeieşti. Numai la sărbători se adunau la Schitul lui Zosin, ascultau slujba, se împărtăşeau cu Sfintele Taine, luau pesmeţi pentru hrană şi se întorceau din nou la pustie.

După mulţi ani de aspră nevoinţă, cei opt sihaştri iubitori de Hristos s-au săvârşit cu pace către sfârşitul secolului XVI, lăsând în urmă numeroşi ucenici şi o profundă tradiţie isihastă, care a durat până în zilele noastre.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 173-174)