Se cuvine să facem pomenire aici şi de cuvioşii părinţi ‒ călugări, ierodiaconi şi ieromonahi ‒ ucişi de turci în luptele date la Mănăstirea Secu în toamna anului 1821, împotriva eteriştilor greci.

Odată cu ocuparea mănăstirii de către eterişti, au fost reţinuţi înăuntru şi câţiva mireni dimpreună cu 30 de călugări. Turcii, căutând să-i izgonească pe răsculaţi, au asediat mănăstirea. Apoi, după două luni de rezistenţă şi de mari sacrificii, mănăstirea a fost incendiată şi răsculaţii au deschis porţile. În ceasul acela s-a dezlănţuit un cumplit atac în curte şi în biserică, murind de ambele părţi multe fiinţe omeneşti. Cu îngăduinţa lui Dumnezeu, în acel măcel au fost ucişi cu sabia 28 de călugări nevinovaţi din obştea Mănăstirii Secu, şi apoi îngropaţi în aceleaşi gropi comune din apropiere.

Uciderea acestor cuvioşi călugări în propria mănăstire este un fapt unic în istoria monahismului nostru. Aceasta ne aminteşte de Cuvioşii Părinţi ucişi de beduini în Sinai, în Rait şi la Mănăstirea Sfântul Sava, în secolele IV-VI. Martor al acestui măcel a fost Cuviosul Zosima, un mare sihastru de la Pocrov, care a scris în însemnările sale câteva pagini zguduitoare.

Se cuvine, dar, să ne amintim cu recunoştinţă de aceşti călugări, martiri fără nume, care şi-au vărsat sângele nevinovat pentru dragostea lui Hristos. Se spune din bătrâni că până în zilele noastre apar pe pământ pete roşii de sânge, pe locul unde au fost tăiaţi cu sabia cuvioşii martiri români.

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, pp. 338-339)