Desigur, nu se pot compara toate nevoinţele cuvioşilor: posturile, privegherile etc. , nici chinurile tuturor sfinţilor mucenici cu Patimile Domnului nostru, deoarece pe toţi i-a ajutat Hristos îndulcindu-le durerile cu marea Lui dragoste şi astfel cuţitul călăului l-au simţit pe gâtul lor mai plăcut chiar decât arcuşul viorii. În timp ce pentru Sine Hristos n-a folosit deloc puterea Sa dumnezeiască, ci a suferit multă durere în trupul Său gingaş din dragostea cea multă pentru zidirea Sa, dragoste pe care, dacă ar simţi-o omul, numai atunci ar deveni un om duhovnicesc. Fără ea va fi mai nesimţitor şi decât zidirile lui Dumnezeu, de vreme ce soarele a simţit Patima Domnului şi s-a întunecat nesuferind s-o vadă, pământul s-a cutremurat când a văzut-o, pietrele s-au despicat, iar mormintele au simţit-o atât de puternic, încât s-au deşteptat din ele mulţi adormiţi de demult şi au ieşit afară să protesteze împotriva acelei purtări nemulţumitoare a oamenilor faţă de Dumnezeu, Binefăcătorul şi Izbăvitorul lor.

De aceea, pentru că n-am adus nimic lui Hristos, cel puţin să nu-L amărâm, ci să-i dăruim recunoştinţa noastră şi cu multă evlavie să prăznuim Sfintele Lui Patimi. De asemenea şi pe Sfinţii noştri, care şi-au vărsat fie sângele, fie sudoarea şi lacrimile pentru dragostea lui Hristos, să-i prăznuim cu evlavie, ca să ne ajutăm pe noi înşine. Când auzim Sinaxarul lor: „În această zi pomenirea Sfântului…”, să stăm în picioare cu evlavie, ca şi ostaşii în poziţie de drepţi, când se citesc numele fraţilor lor căzuţi în luptă.

(Cuviosul Paisie Aghioritul,  Epistole, Editura Evanghelismos, pp. 143-144)