Chiar cu câteva zile înainte de Sfintele Paști, am citit un articol semnat de Gabriel Liiceanu cu titlul: „Isus n-a cerut nimănui să moară pentru el” (sic!). Am sperat că, după ce vom fi ieșit din tensiunea artificial creată cu privire la anumite „înlesniri pascale” acordate de autorități credincioșilor în vreme de epidemie, autorul va retracta acest titlu stupefiant. Constat că nu.

Un lector onest al dialogului dintre Biserică și autorități nu poate să nu observe că ceea ce am cerut pentru Sfintele Paști a fost cu mult mai puțin decât ceea ce se permitea, în mod uzual, prin ordonanțe militare cetățenilor României ‒ liberi să peregrineze prin piețe agroalimentare sau supermarketuri. Dimpotrivă, noi ne-am asumat măsuri sanitare și de distanțare sanitară mai drastice decât cele impuse, prin care să evităm orice posibilă contaminare. Din motive care-mi scapă, domnul Liiceanu a interpretat aceste doleanțe ca pe o chemare a românilor de „a-și pune viața în pericol”, „gripând sistemul sanitar”, transformând Paștile într-o „sărbătoare a morții prostești”. Totul culminând cu o pledoarie pentru „lumina rațiunii care salvează vieți”.

Ceea ce mă intrigă în acest articol al directorului Editurii Humanitas este nonșalanța cu care susține că Mântuitorul n-ar fi cerut nimănui jertfa supremă, adică moartea. Înțeleg că febra polemicii poate să atingă cote ‒ de acum numite ‒ „covidice”. Te aștepți, totuși, ca un strălucit cărturar să manifeste o minimă prudență vizavi de un domeniu, teologia, care nu intră chiar în sfera sa de competență. Dacă domnia sa ar fi susținut că „Iisus n-a cerut nimănui să moară prostește pentru El”, aș fi putut repede identifica un temei scripturistic în îndemnuri de genul: „Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă” (Matei 10, 23). Altminteri, domnul Liiceanu are o mare problemă în a explica miile și miile de acte martirice asumate ‒ în chip liber, desigur ‒, de cei cărora Hristos exact asta le-a cerut: mai bine să-și piardă viața, decât să se despartă de El! Căci „vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu” (Matei 24, 9).

Ce ne (mai) „cere Iisus”? Cuvintele Evangheliei sunt valabile până la sfârșitul veacurilor, chiar și în vremuri de pandemie. Domnul a spus ucenicilor că „viaţa este mai mult decât hrana” (Luca 12, 23), iar nu „căutați să vă burdușiți cămările cu provizii”. Când i-a trimis „ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (Luca 10, 3), nu a mai adăugat și: „stați acolo în autoizolare”. „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic” (Ioan 6, 63) este un alt cuvânt al Domnului care, pentru adepții noii Religii ai Siguranței Absolute, nu poate fi decât sminteală și nebunie. În concluzie: „fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii” (Matei 10, 16). Și, ca să nu existe dubii: mă număr printre cei care au susținut, încă de la începutul crizei, că măsurile luate de autorități pentru toți românii trebuie respectate și de către creștini. Nu cerem să fim privilegiați în nici un fel, dar nici nu vrem să fim discriminați. Așa cum nu cerem nimănui să ne îmbrățișeze credința bimilenară, dar nici nu putem permite examinarea (evaluarea, chiar!) cu microscopul a ceea ce se petrece pe Sfânta Masă.

Ce mă mai doare lecturând textul domnului Liiceanu este maniera lipsită de onestitate în care interpretează luările de poziție ale unor „intelectuali ortodocși” care au pledat pentru a fi lăsați credincioșii să participe, cu precauțiile de rigoare, la slujba din noaptea Învierii. Nu-i numește pe nici unul, doar trimite la una, două idei astfel încât să se creeze impresia că toți se opun măsurilor luate de stat în vremurile acestea de pandemie și că pun o libertate religioasă „prost înțeleasă” mai presus de „sănătatea publică”. Vă redau, fără comentarii, aceste două texte incriminate de domnul Liiceanu (dar fără a fi citate ca atare!): 1) Sorin Lavric: „Trăim o detenție la care suntem siliți în numele protecției noastre. (...) Carantina nu poate ține loc de Euharistie, iar a o interzice pe a doua în numele profilaxiei medicale e un dictat săvârşit în numele unei sănătăți impuse cu forța. Lăsați-i pe români să meargă la biserici în noaptea de Paște”. 2) Mihail Neamțu: „România este țara unde majoritatea oamenilor se declară creștini, dar și cetățeni ai unui Stat chemat să protejeze simultan libertatea religioasă și sănătatea publică. Restricțiile severe la care au fost supuși milioane de credincioși vor continua. În noaptea de Înviere, bisericile vor fi goale. Izolarea se va prelungi. În aceste condiții, Guvernul ar fi permis accesul ordonat și limitat al credincioșilor la celebra Lumină pascală, cu ajutorul polițiștilor, al jandarmilor și al altor angajați MAI. Drumul credincioșilor către parohii ar fi respectat distanța socială, fiind făcut pe propria răspundere, ca și-n cazul deplasărilor către magazine sau farmacii, din rațiuni casnice sau de urgență medicală”. Sesizați ceva iresponsabil sau de neînțeles în cele două luări de poziție?

Cel mai grav mi se pare modul în care interpretează Dl Liiceanu spusele unui al treilea intelectual. Citez: „Altul aplaudă efortul Bisericii noastre de a fi, chiar și în aceste vremuri grele, «în comuniune cu infinitul dumnezeiesc». Dar oare nu putem fi în comuniune cu infinitul, m-am întrebat, decât intrând pe poarta Covidului?”. Și acum vă ofer, ad litteram, pasajul incriminat, care aparține profesorului Adrian Papahagi: „Am văzut cu toții cât de exasperant e să fii izolat acasă o lună, mai ales dacă ești singur. Acum închipuiți-vă cum e să fii izolat o veșnicie în propria finitudine îndârjită. Câtă diavolească ură și neputință naște limitarea! Îi vedeți deja pe unii cum spumegă și revarsă ură față de cei care încearcă, așa cum pot (bâjbâind, bâlbâindu-se, tatonând), să fie în comuniune cu infinitul dumnezeiesc. Pentru creștini, moartea e un prag redutabil, dar nu tragic. Pentru cei care au ales, ca Iuda, să refuze dumnezeirea de dragul unei pretinse griji pentru social, moartea e absurdă. Pentru cei care cred în Dumnezeu, moartea e deschidere; pentru cei care Îl resping pe Dumnezeu, e închiderea definitivă, impas ontologic, accident tragic sau sfârșit absurd”. Oricât m-am străduit, nu am reușit să înțeleg cum a ajuns profesorul Gabriel Liiceanu să „strivească” o problemă cu rezonanțe metafizice până la a o putea circumscrie virusologiei! Poate îmi veți dezvălui dumneavoastră ce silogism(e) subînțeles(e) îmi scapă mie în tot acest proces.

De altfel, de ani buni, asistăm la un asalt de proporții internaționale: ideologia tinde să înlocuiască anatomia (a se vedea teoria genului, căsătoriile între persoanele de același sex). Acum văd că virusologia tinde să suprime teologia (Sfânta Împărtășanie este tratată ca potențială sursă de infecție). Chiar nu mai sunt granițe, totul e fluid? Și doar ne avertizase, încă din 1994, în tratatul său despre „peratologie”, însuși Gabriel Liiceanu: limita este „elementul care face ca libertatea să fie libertate umană”. Numai să avem grijă ca, pe viitor, să nu idolatrizăm cumva „limita”, plasând-o definitiv pe altarul „distanțării sociale”. Vom avea atunci toate „șansele” ca sfera noastră de cugetare să nu mai poată, realmente, depăși dimensiunea microscopică a noului coronavirus.