Mă aşteptam ca articolul pe care l-am publicat săptămâna trecută să stârnească reacţii din partea unor „nepomenitori”. Aceştia nu au dorit să răspundă la întrebarea ce duhuri îi poartă pe cei agresivi, pe cei care fac tulburare, pe cei care dezleagă de păcate printr-un „bip” pe telefonul ucenicului, pe cei care recurg la tertipuri avocăţeşti, pe cei care botează din nou ş.a.m.d. În schimb, au găsit de cuviinţă să-mi arate că pe noi, cei ce am rămas cu statornicie în Biserică, ne bântuie, de fapt, tot felul de duhuri. Numai că eu nu susţin că noi, cei ce am rămas în comuniune, în Biserica lui Hristos cea Una, am fi fără de prihană. Dimpotrivă. Cred că are dreptate Părintele Mitropolit Antonie de Suroj când, în volumul „Făcând din viaţă rugăciune”, mergând pe linia Sfântului Efrem Sirul, spune că „Biserica pe pământ nu este o adunare de sfinţi, ci este o gloată de păcătoşi care se pocăiesc. Suntem o gloată, încă în formare, dar suntem toţi păcătoşi. Diferenţa dintre noi şi ceilalţi este că noi ştim asta şi avem o nevoie disperată de dragostea lui Dumnezeu şi de mila oamenilor. Nu suntem o gloată glorioasă, ilustră, ci suntem o gloată sărăcăcioasă, prăpădită, în zdrenţe, nu atât în cele din afară, cât lăuntric, duhovniceşte. Ne aflăm în Biserică pentru că avem nevoie de mântuire, suntem aici deoarece recunoaştem că suntem pierduţi şi că singura noastră nădejde şi mântuire este în Dumnezeu şi în ceilalţi, în Dumnezeu Cel care a căutat, a salvat şi a adus înapoi acasă oaia cea pierdută”. În schimb, a te erija în deţinătorul adevărului, a judeca şi acuza de erezie practic pe toţi ierarhii din Biserica Ortodoxă (căci toţi sunt în comuniune euharistică) nu se poate face decât de pe poziţiile cuiva care are viaţă sfântă. Da, Sfântul Maxim Mărturisitorul a avut o astfel de poziţie. Dar ca să-l ai drept model pe acest minunat sfânt, e musai să ajungi la măsura sfinţeniei lui. Altminteri, eşti lesne de manipulat de demonii „corectitudinii teologice”, care-ţi pot da râvnă şi argumente non-stop, dar care nu ţi-L pot da pe Duhul Sfânt.

Lupta nu este între cei ce au rămas în Biserică şi cei care se plasează, volens nolens, în afara ei. Ca în toate celelalte aspecte ale vieţii bisericeşti, lupta „nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12). Aceste duhuri vor dezbinare, vor ceartă, vor tulburare. Şi, parţial, le-au şi obţinut. Dar nu se vor opri aici. Vor îndemna şi împinge lucrurile către o radicalizare a poziţiei ce va degenera în schismă, în „epurări” de tot felul, într-un legalism şi un puritanism care-şi fac deja simţite prezenţa.

Vreţi să cunoaşteţi de ce sunt în stare astfel de duhuri? Hai să facem un mic exerciţiu, aplicând la Cartea Faptele Apostolilor aceeaşi logică a duhurilor care îndeamnă azi la ruperea comuniunii pe motiv de erezie şi ecumenism (sincretism) doctrinar. Ce găsim aici? Că la primul sinod apostolic s-a luat în discuţie opinia greşită a celor din „eresul fariseilor”, care considerau că cei ce se converteau la Hristos trebuiau să fie tăiaţi împrejur, în conformitate cu Legea lui Moise (v. Fapte 15, 5). Acest sinod a lămurit că nu e cazul să fie împlinită această prevedere veterotestamentară şi spune celor „dintre neamuri”: „Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare: să vă feriţi de cele jertfite idolilor şi de sânge şi de (animale) sugrumate şi de desfrâu, de care păzindu-vă, bine veţi face” (Fapte 15, 28-29). Şi trimit sinodalii la Antiohia pe Iuda şi pe Sila, împreună cu „iubiţii noştri Barnaba şi Pavel” (v. 25). Ce face Pavel la scurt timp după acest moment? Apostolul neamurilor a mers „la Derbe şi la Listra. Şi iată era acolo un ucenic cu numele Timotei, fiul unei femei iudee credincioase, şi al unui tată elin, care avea bune mărturii de la fraţii din Listra şi din Iconiu. Pavel a voit ca acesta să vină împreună cu el şi, luându-l, l-a tăiat împrejur, din pricina iudeilor care erau în acele locuri; căci toţi ştiau că tatăl lui era elen” (Fapte 16, 1-3). Este aici sau nu o încălcare a unei hotărâri a Sinodului apostolic? Duhurile care acum îndeamnă la „nepomenire” ar spune imediat că „da” şi ar îndemna pe cei pe care i-ar putea stăpâni să întrerupă repede comuniunea – cu cine? – cu cel mai râvnitor dintre apostoli şi cel care a militat pentru netăierea împrejur a convertiţilor!

Mai mult decât atât, acelaşi duh al „corectitudinii teologice” l-ar acuza şi de un soi de ecumenism avant la lettre pe cel ce a cunoscut pe Domnul, mergând pe drumul Damascului. Ni se relatează că „în Atena, (...) duhul lui (al lui Pavel, n.n.) se îndârjea în el, văzând că cetatea este plină de idoli” (Fapte 17, 16). Cu toate acestea, „Pavel, stând în mijlocul Areopagului, a zis: Bărbaţi atenieni, în toate vă văd că sunteţi foarte evlavioşi. Căci străbătând cetatea voastră şi privind locurile voastre de închinare, am aflat şi un altar pe care era scris: «Dumnezeului necunoscut». Deci pe Cel pe Care voi, necunoscându-L, Îl cinstiţi, pe Acesta Îl vestesc eu vouă” (Fapte 17, 22-23). A spune că sunt „evlavioşi” nişte păgâni închinători la idoli, arătându-le respect pentru locurile lor de închinare, cu siguranţă ar fi considerat de duhul „acriviei teologice” drept abatere de la credinţa cea adevărată şi gravă relativizare doctrinară.

În ambele situaţii, deciziile şi cuvântarea Sfântului Apostol Pavel trebuie considerate doar în context şi doar prin prisma intenţiilor sale. Dânsul a procedat cu înţelepciune, după principiul: „tuturor toate m-am făcut, ca în orice chip să mântuiesc pe unii” (I Corinteni 9, 22). Dar dacă nu avem duhul discernământului, lesne putem aluneca în judecată şi lua decizii pripite, căci se ştie că „litera ucide, iar duhul face viu” (II Corinteni 3, 6). Fiecare e însă liber să aleagă ce să creadă şi cărui duh să slujească. Mă doare, în continuare, să văd că unii se îndreaptă acum hotărât spre schismă, prin interpretări de genul celor de mai sus. Le respect decizia, dar eu aleg, la rându-mi, să-i păstrez în rugăciunea mea, mai ales că pe unii am avut ocazia a-i cunoaşte. Ştiu că, în inima lor, dacă există măcar un dram de onestitate şi de bunăvoinţă, Dumnezeu poate să aducă lumină, încredinţare şi pace.