Învăţătura Bisericii afirmă că Sfânta Împărtăşanie ni se dă spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, adică spre viaţa de veci întru fericire. Căci Trupul şi Sângele preacurat ale lui Hristos şterg din fiinţa noastră păcatele din ştiinţă şi din neştiinţă pe care n-am reuşit să le mărturisim, iar veşnicia trupului înviat al Domnului, scăpat de coruptibilitate, pune şi în sufletul nostru puterea refacerii trupului nostru întru nestricăciune şi fericire la viaţa cea de obşte. Iertarea şi ştergerea în profunzime a tuturor păcatelor noastre ne vine din starea de fii ai Tatălui ceresc pe care o primim din întipărirea în noi a trupului Fiului Său Unul Născut, şi tot această stare ne asigură şi viaţa de veci întru deplina fericire a fiinţei noastre întregi.

Iertarea păcatelor întru profunzime echivalează cu o “întărire” a noastră, care am suferit o slăbire prin păcate, şi cu o “tămăduire” a bolilor mai mult sau mai puţin vădite ale sufletului şi ale trupului ce ne-au venit în forma şi de pe urma păcatelor. Această tămăduire şi întărire (afirmată de rugăciunile dinainte şi după împărtăşire) a trupului şi mai ales a sufletului, va da şi ea putere sufletului să-şi refacă trupul la învierea cea de obşte, ca şi puterea de durată veşnică şi fericită a persoanei noastre.

Dar Sfânta Împărtăşanie, aducând aceste efecte în om, îi dă calitatea de moştenitor al Împărăţiei cerurilor, odată ce e unit cu Hristos, Care a devenit şi ca om Fiul Împăratului acestei Împărăţii, adică al Tatălui. Calitatea de fiu al Tatălui, al Împăratului veşnic, de moştenitor al Împărăţiei, împreună cu Fiul, Unul-Născut, îi dă omului şi îndrăznirea către Tatăl în toate cererile ce le face. El îşi despovărează conştiinţa de păcate, de frica de rob, păstrând doar sfiala de fiu.

(Arhim. Ioanichie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae, vol. I, Ed. Episcopiei Romanului, 1993,  pp. 96-98)