Pentru a birui ispitele, călugărul, ca şi orice credincios, are nevoie de smerenie, care „îi arde pe draci”, bine ştiind că „pedeapsa celui mândru este căderea”. Mai are trebuinţă de priveghere şi de rugăciunea cea de toate zilele: Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită (Matei 26,41). Mai ales, trebuie ocolite pricinile de înmulţire a ispitelor a celor dinlăuntru şi a celor din afară.

Se înţelege apoi, că orice bine săvârşit în mod pozitiv este o întărire a sufletului în lucrarea binelui, ceea ce înseamnă că prin orice înaintare în împlinirea binelui, omul este mai pregătit să stea împotriva ispitelor. Părinţii spun că diavolul ispiteşte spre rău pe fiecare om după înclinaţiile pe care le are fiecare. Să ne gândim la cazul pe care îl relatează Patericul, în legătură cu ava Macarie, care a văzut pe ispititorul având multe tigvuliţe, cu care îi încerca pe fraţi.

 (Arhim. Ioanchie Bălan, Ne vorbeşte Părintele Teofil, Ed. Episcopiei Romanului, 1997, p. 19)