Nu este pentru prima dată când recunosc public că mă simt foarte bine în preajma jurnaliştilor, chiar şi atunci când contextul general este mai degrabă generator de tensiune. De-a lungul anilor au şi existat, din păcate, multe campanii de presă extrem de dure la adresa Bisericii. S-au spus multe răutăţi, s-au proferat calomnii şi injurii, s-au manipulat date şi s-au indus publicului puternice sentimente anticlericale sau anticreştine. După cum au fost şi critici pertinente, binevenite. Încât e de înţeles reacţia unor slujitori ai Bisericii care, atunci când văd pe cineva din presă, caută mai degrabă să evite orice formă de contact. Cu toate acestea, cunosc şi clerici care nu au deloc o reţinere în a intra în dialog cu jurnaliştii. Demn, cu deschidere, cu sinceritate, dar şi – când este nevoie – cu replici care spun lucrurilor pe nume. Ca purtător de cuvânt al Arhiepiscopiei Iaşilor, am căutat să fiu cât mai onest cu oamenii din presă şi să-i ajut să-şi facă aşa cum se cuvine meseria. Ei s-au convins, de-a lungul timpului, că această atitudine a mea e una cu rădăcini adânci, nu de suprafaţă, nici de conjunctură. După cum au simţit că-mi sunt dragi, chiar şi dacă nu o arăt neapărat prin ceva concret. Şi am cel puţin trei motive pentru care să îi privesc astfel.

În primul rând, pentru mine presa este un mediu extrem de familiar, încă din copilărie. Tatăl meu era abonat la o sumedenie de publicaţii cotidiene sau săptămânale, la sfârşit de săptămână nici nu ne încăpeau toate în cutia poştală. Fiind în plin comunism, pentru a găsi câte ceva de citit trebuia să răsfoieşti mult. Şi le cercetam până găseam ceva demn de a fi lecturat. Atât de mult făcea parte presa din viaţa mea de zi cu zi, încât după decembrie 1989 am iniţiat o publicaţie A4, cu vreo 3-4 rubrici, afişată la gazeta de perete a clasei de liceu. Evident, în anii care au urmat cumpăram şi lecturam cam tot ceea ce puteam găsi pe la chioşcurile de ziare.

Perioada studenţiei mi-a adus şi şansa de a lucra în presă. Mai întâi, a fost o colaborare cu Radio Iaşi. Ţin minte şi acum vara lui 1994, momentul primei corespondenţe telefonice, intrând în direct pe acest îndrăgit post de radio. În acelaşi an am început colaborarea cu Radio Nord Est, sub îndrumarea de excepţie a lui Ovidiu Şimonca. Realizam, alături de mai mulţi studenţi, „Opinia studenţească” – „o emisiune care nu te laasăăă!”, cum spunea promo-ul. Mulţi dintre colegii de atunci au rămas în presă, cum e cazul lui Claudiu Raus. La Radio Nord Est l-am cunoscut pe Daniel Buzdugan, cu inimitabilul său „Buzdugan de seară”. Aveam să aflu atunci că amândoi avem rădăcini în comuna Stăniţa din judeţul Neamţ.

Din 1995 până în 1997 am fost directorul singurei publicaţii studenţeşti care se vindea în campusurile universitare, prin vânzători volanţi. Iniţial se numea „Cuvântul studenţesc”, apoi, pentru a evita o dispută privind paternitatea titlului, i-am spus „Strict studenţesc”. Redacţia acestei reviste s-a unit cu redacţia publicaţiei „De ce”, pentru a reînvia binecunoscuta publicaţie „Opinia studenţească”. În această redacţie activau publicişti care au rămas în lumea presei - precum Cătălin Chirilă sau Bogdan Lupescu –, dar şi un Bogdan Olaru sau un Daniel Şandru, care s-au îndreptat spre o carieră în mediul universitar. Cel care ne-a unit atunci a fost profesorul Daniel Condurache. Domnia sa ne-a pus sub îndrumarea celui pe care-l numea „cel mai mare făcător de gazete” – adică Ioan Florin Florescu (ulterior a fost hirotonit preot, iar acum este misionar în Scoţia). De la „Opinia studenţească” m-am retras destul de repede, preocupările mele se îndreptau spre Teologie, unde fusesem admis în toamna lui 1997. Sub îndrumarea Părintelui Florescu am lucrat apoi la alte două publicaţii – „Biserica şi problemele vremii”, respectiv „Ideea creştină”. Tot el m-a cooptat în realizarea paginii săptămânale „Monitorul Religios” din cotidianul „Monitorul de Iaşi” (actualmente „Ziarul de Iaşi”). A urmat realizarea unei pagini de religie şi pentru „Monitorul de Duminică”.

Cu nostalgie îmi amintesc şi de perioada în care am colaborat cu mult regretatul Florin Zamfirescu, poate cel mai complet om din presă pe care l-am cunoscut. Cu dumnealui am lucrat la cotidianul „Obiectiv” şi la „Lumea Ieşeanului” înainte de a demara proiectul „Lumina” – la origine un cotidian al laicatului, cu informaţii din varii domenii, dar cu abordări din perspectivă creştină. Experienţa mea nu s-a redus doar la zona presei scrise sau la radio. Am fost şi prezentator al emisiunii „Pridvoarele Credinţei”, difuzată de TVR Iaşi, iar acum realizez, pentru Infinit TV, emisiunea în direct „Întreabă preotul”.

Cu alte cuvinte, al doilea motiv pentru care îmi sunt dragi oamenii din presă este acela că înţeleg din propria experienţă ce presupune această meserie, cât de solicitantă poate fi. Încă din 1994 mă simt parte din această mare familie. Sigur că interese politice şi economice de tot felul au pus o presiune uriaşă pe jurnalişti, nu puţini fiind cei care au cedat ispitei de a-şi îneca în bani propria conştiinţă şi de a-şi călca în picioare principiile profesionale şi/ sau morale. Unii au şi ieşit deja dintr-o astfel de mocirlă – deci se poate! Nu e locul să discutăm aici nici despre continua scădere a calităţii actului jurnalistic, în care orice bârfă poate fi livrată ca ştire sigură, cu o seninătate care mă îngrozeşte de fiecare dată. Ştiu doar că o presă liberă – cu toate păcatele ei – nu poate să lipsească dintr-o societate democratică. Şi voi continua să sper că, mai devreme sau mai târziu, se vor ridica, se vor impune în acest domeniu doar cei ce merită din plin statutul de jurnalist.

Al treilea, dar nu cel din urmă motiv pentru care-mi sunt dragi jurnaliştii este pentru că întotdeauna caut să privesc oamenii de dincolo de reportofon sau de camera de filmat. Să le înţeleg problemele, să le împărtăşesc bucuriile. Cu durere şi cu dragostea lui Hristos caut (uneori şi reuşesc!) să privesc chiar şi pe cei ce mă jignesc sau ironizează sistematic. Ar mai fi multe de adăugat, dar sunt multe lucruri pe care le desluşesc doar în rugăciune, le trăiesc în adâncul inimii sau chiar le cuprind în taina spovedaniei – ştie Dumnezeu! Despre unele nu voi vorbi niciodată, despre altele se va vorbi doar după ce nu voi mai fi eu. Sau nici atunci.